2003

 

Trecerea de la doamna învățătoare la domnii profesori nu te-a intimidat iar eu ți-am dat un singur sfat: ”Ai grijă cum începi clasa a V-a! Așa cum o vei începe, așa vei termina și clasa a VIII-a!”

Și ți-am explicat aceste cuvinte: după cum vei fi percepută de profesori, drept un elev bun sau nu, la învățătură, așa vei rămâne pentru ei toți anii. Pe moment nu prea ai înțeles tu dar în timp mi-ai dat dreptate. Nu de puține ori s-a întâmplat ca un copil, considerat mai slab la învățătură, să facă la o lucrare sau să răspundă la oră, de nota 10, dar să i se pună la îndoială munca, pe motiv că, profesorul era convins că nu e munca lui, că cineva i-a suflat sau a copiat de undeva. Iar când un elev bun greșea, era iertat pe motiv că sigur e un accident și nu se punea problema că el nu ar fi învățat.

Și elevii buni se pot duce cu lecția neînvățată sau cu temele nefăcute, dar ei sunt iertați mai ușor de profesori. Dar un elev, considerat slab, și prins că nu a făcut ce trebuia, este taxat imediat. Și greu, foarte greu se poate schimba această patalama de ,,slab” pusă unui elev.

Venise timpul să nu mai facem zilnic lecțiile împreună și să te las să înveți singură. Mi-am zis că erau suficienți cei patru ani, dar o să te ajut acolo unde ai fi avut nevoie.

Vi se predase o teoremă nouă la matematică, și pentru a putea rezolva o problemă a trebuit să înveți cum se demonstra acea teoremă. Știai enunțul, dacă nu știai să o demonstrezi. Te-ai convins că poți avea impresia falsă că știai, când de fapt nu știai. ”Știu că nu știu nimic!”, ai zis.

În afară de formule și teoreme, pe care le rețineai mot-a-mot, nu te-am lăsat să memorezi ca la carte la niciun obiect. Reformulam amândouă frazele până când reușeai să redai ceea ce trebuia reținut din lecția respectivă, punctând ideile principale.

Așa aveai în minte un plan al lecției, cu idei principale, pe care puteai oricând să le dezvolți liber, rețineai mult mai ușor informațiile, dar te ajuta și să poți vorbi cursiv.

Îmi aduc aminte, când te ascultam la vreun obiect, cum te opream și-ți spuneam că nu am înțeles nimic și că te pierdeai în amănunte. Te opreai, te concentrai și ieșea exact așa cum știam că poți: scurt, clar și la obiect.

Asta era recompensa mea: siguranța și încrederea ta în tine, pe care le afișai atunci când vorbeai.

Era perioada în care îți criticam des modul tău de exprimare: când fragmentai o frază cu ”ăăăă...”, când foloseai propoziții un pic mai mari decât ”Ana are mere, pere și nuci”, când nu aveai nicio logică în ideea pe care doreai să o explici sau te pierdeai în amănunte și uitai esențialul.

Tu îmi spuneai: ,,Eu!? Eu nu vorbesc cursiv?! Să îmi vezi colegii cum vorbesc!”. Dar pe mine nu mă interesau alte persoane, ci doar tu.

Știam care era problema, dar nu știam cum să o rezolv. Nu citeai! Adică nu citeai nimic ce nu era necesar pentru școală sau nu era în lista de lecturi suplimentare dată la clasă. Îmi spuneam că sigur, atunci când te vei mări, vei citi mai mult și să am răbdare.

Aveam, dar nu înțelegeam de ce nu îți plăcea să citești, sau mai bine zis, de ce nu aveai răbdare să pătrunzi în tainele unei cărți. De început o carte, o mai începeai, dar nu o terminai niciodată. Spuneai că te ia somnul când citești.

Iubeai toate jocurile care implicau logica, îți făcea mare plăcere tot ceea ce ieșea din mâinile tale iar matematica nu era un obiect, ci o pasiune.

Cred că și eu am greșit. Ți-am recomandat cărți care mi-au marcat mie copilăria, care mi-au plăcut și credeam că și ție îți vor plăcea, dar nu a fost așa.

Încercam să te fac să citești și-ți spuneam: ,,Ce preferi? Faci 20 de probleme la mate sau citești o carte?” ,,Fac 20 de probleme!”, alegeai tu. Nu te limitai la 20, trebuia să te opresc, altfel ai fi lucrat cu orele.

Într-o zi ți-am zis: „Gata, te apuci de citit! Obligatoriu! Fără comentarii!” Aveai un obicei care îmi plăcea tare mult, nu mă contraziceai niciodată dacă vedeai că sunt fermă în ceva sau supărată. Spuneai mereu: ”Da, mami!”, dar știai că revin în scurt timp asupra a ce am hotărât.

Am luat prima carte care mi-a căzut în fața ochilor: ,,Cei trei muschetari” de  Dumas. Am pus cele două volume pe noptiera ta și ți-am zis că, cel puțin o oră, în fiecare zi, vei citi. Nu ai spus nimic, te-ai urcat calmă în pat, ai luat un volum în mână, te-ai uitat la el apoi l-ai luat și pe al doilea, și le-ai studiat ca și cum nu văzuseși o carte în viața ta și te întrebai ce sunt astea.

Apoi, pe un ton relaxat, m-ai întrebat: ,,Dar trebuie să le citesc pe amândouă? Nu înțeleg din primul ce se întâmplă?”

Am început să râd,  am luat cărțile și le-am pus la locul lor, în bibliotecă. Greșisem și cu „Cireșarii”, cu ”Scrisoare de dragoste”, sau cu Jules Verne.

Trebuia să accept realitatea din acel moment: nu doreai să citești. Dar nu mă dădeam bătută. Știam că odată și-odată, o vei face.

Într-o seară, destul de târziu, ți-ai dat seama că ai uitat să-ți faci o temă pentru a doua zi, la școală. Aveai de citit și de rezumat o carte, alta decât cele din lecturile suplimentare, și ai uitat de ea. Nu mai aveai timpul necesar pentru a citi, și m-ai  rugat să-ți povestesc eu una, iar tu ți-ai luat notițe. Am făcut amândouă o schemă logică a cărții (temă, timp, spațiu, personaje) și speram să te descurci. Nu a fost nevoie, nu te-a ascultat la oră.

Te-am ajutat pentru că mereu am fost de părere că dacă pot să te ajut să îndrepți ceva, o să o fac de fiecare dată. Nu am mers niciodată pe ideea ”Du-te așa, cu lecția nefăcută, să-ți pună 4, să te înveți minte!”

 Și nu ai uitat niciodată rezumatul la acea carte (era ”Contele de Monte Cristo”, de Dumas).

Altădată, ai împrumutat o carte de la Ioana, bună prietenă din „gașca” de la bloc. Probabil ați vorbit afară, la joacă, despre carte și ai vrut și tu să o citești. M-am mirat când ai venit cu ea acasă, iar la dorința ta de a o citi am spus ”Dă Doamne!”. Timp de o lună a stat pe noptiera ta, lângă pat, fără măcar să o deschizi. La un moment dat, ți-am zis:  „Cred că e cazul să-i dai Ioanei cartea, că eu m-am săturat să o șterg de praf.” ”Ai dreptate, așa am să fac!”, a fost răspunsul tău.

Dar a apărut Harry Potter și atunci s-a întâmplat o minune, pentru că ai dorit să o citești. Era prima dată când ai spus asta răspicat. Putea să coste oricât, putea să nu se găsească că tot aș fi făcut rost de ea. Ai citit-o pe nerăsuflate și așa ai făcut și cu următoarele volume, până când au apărut ecranizările și gata cu cititul.

Nu înțelegeam de ce nu te atrăgea cititul. După mine aveai talent la compuneri, îți așterneai pe hârtie gândurile și trăirile, făceai poezii și mi se părea că nu exploatezi mai mult această aptitudine a ta. Mergeai la olimpiadele de română și luai premii, combinai foarte bine literatura cu matematica, îți plăcea, e drept, mai mult gramatica, dar citeai puțin. Te-am întrebat de ce.

Mi-ai spus că nu îți place să citești, pentru că la școală ești pusă să înveți cuvintele cuiva, să le știi exact ca în carte, și nu îți cere nimeni părerea ta. Ți se cerea mereu să spui ce au înțeles alții și nu ce ai înțeles tu. Vi se dicta rezumatul și aceea și numai aceea era viziunea corectă asupra unei opere literare. Iar ție îți plăcea să te exprimi în scris, liber fără tipare și să dai frâu liber imaginației.

rămâi aproape