Au urmat rolele....

 

În vară, am revenit la clinica de la Bacău. De mai multă vreme observam că nu luai deloc în greutate, și pe lângă toate acestea, făceai des amigdalită.  Degeaba mergeam la medici, și îți dădeau tot felul de antibiotice, că după o perioadă, recidivai.

La un consult, după multe altele, mi s-a spus: ,,Dacă asta nu a mers, încercăm altceva”, și am știut că trebuia să plecăm iar din oraș. Acest ”altceva” era un alt antibiotic, fără a se face măcar un exudat, o analiză sau mai știu eu ce alte investigații se puteau face.

Ni se dădea un tratament, la trei zile eram la control și ți se schimba iar tratamentul.

Aveam încredere în clinica de la Bacău, și, așa cum au procedat și cu un an în urmă, te-au supus la investigații complete de plămâni, inimă, etc, iar recomandarea lor a fost de scoatere a amigdalelor.

Mi s-a explicat că era dreptul meu să întreb de ce se dă un anumit tratament, de ce un anumit antibiotic și ce analize îl recomandă. Până atunci, tratamentele pentru răceală și roșu în gât nu fuseseră niciodată date în urma unor analize. Nu știam că trebuia făcut un exudat, pentru a se vedea microbul respectiv prezent și la ce tratament răspunde.

Cred că dacă aș fi pus asemenea întrebări la noi în oraș, în secunda următoare eram dată afară din cabinet. Poate într-un oraș mare e altfel, lumea e altfel, dar în provincie și mai ales în orașele micuțe, medicul e Dumnezeu și cine nu e obedient nu mai are ce căuta la acel cabinet. Și unde să te duci? Medicul din spital e cel care are și cabinetul privat, și ești nevoit să taci. Așa era în acei ani.

Mi-aduc aminte când aveai febră și am mers la spital. Am stat cu orele și-am așteptat, nu pentru că erau mulți pacienți la rând ci pentru că veneau tot felul de cunoștințe la medicul respectiv, care intrau fără să le pese de cei care așteptau la rând. Tati s-a enervat și la un moment dat a cerut să fie respectat rândul, iar răspunsul medicului a fost: ”Cui nu-i convine să se ducă în altă parte!”

Operația a fost fără complicații iar urmările s-au văzut rapid: în scurt timp ai început să iei în greutate, iar până la sfârșitul anului aveai cam 10kg în plus. Noi eram încântați dar tu, nu.

Aveai 1,38 m înălțime. Știu exact, pentru că stă mărturie peretele de la logie, unde am început să marcăm din acel an înălțimea ta, și am îngroșat, cu creionul, an de an, pentru a nu se estompa cu trecerea timpului. Acolo sunt și acum.

Ai mai scăpat de kilogramele în plus prin sport, dar nu printr-un sport de echipă, nu te-am putut hotărî să faci unul în mod organizat, ci cu un program bine stabilit.

Ți-am propus ca pe vară în vacanță să înveți să joci handbal, volei, sau orice alt sport ai fi dorit. Ai refuzat.

Ne-am gândit că mersul pe bicicletă ți-ar face bine, și am cumpărat una, fără să te întrebăm.

Ai refuzat să mergi cu ea, și spuneai clar că tu nu ai vrut bicicletă.

Dar ți-ai dorit patine, și când le-ai avut ți-a fost frică să mergi cu ele. Susțineai că nu ai stabilitate pe ele.

Au apărut trotinetele, și ți-ai dorit și tu una. Un timp te-ai plimbat cu ea. Mai aveau câțiva copii de la bloc și făceați întrecere între voi, apoi le rezemați de peretele blocului și vă continuați joaca în alte moduri. Încet, încet nu ai mai luat-o afară, și a avut aceeași soartă ca și bicicleta și patinele. Le-am dat altor copii.

Nu am aruncat niciodată nimic de la tine dacă era în stare bună și mai puteau fi folosit. Le dădeam. Și eu primeam de la sora mea sau de la prieteni diverse lucruri folositoare, și mă bucuram de ele. Iar dacă ceva mai putea fi folosit, de ce să nu îl poată folosi altcineva dacă tu erai de acord. Te întrebam când dădeam ceva.

Au urmat rolele. Parcă erau făcute expres pentru tine, așa de mult ți-au plăcut. Primii pași cu ele, i-ai făcut în casă, fără pic de frică de parcă dintotdeauna ai mers cu ele și abia așteptai să ieși afară, să te plimbi.

Eu mă întrebam dacă am făcut bine că ți le-am luat. Am încercat și eu să merg câțiva pași, dar nu am putut, nu aveam stabilitate și mi-a fost teamă. Din tot ce avuseseși până acum, rolele mi se păreau cele mai periculoase. Dar ție nu.

Te priveam cu teamă cum coborai scările, și te rugam să te ții strâns de balustradă, iar tu-mi zâmbeai și spuneai- ”Da mami!”, dar numai strâns nu te țineai.

Rolele îți plăceau pentru că făceai echilibristică cu ele: puteai să mergi cu spatele, sa faci fel de fel de răsuciri sau ”scheme” cum le spuneai tu, și aveai grijă să mi le arăți de fiecare dată când învățai ceva nou.

Pentru un timp scurt, ai folosit palmare, cotiere și genunchiere, dar doar pentru un timp. Apoi aveai grijă ”să uiți” dar eu știam de ce o făceai. Niciun copil nu mai ieșea cu așa ceva, iar tu, dacă o făceai era ca și cum ai fi recunoscut că ”ești micuță” și nu ”mare”, cum te considerai atunci când îți convenea.

Iar când veneai cu genunchii juliți și mă supăram că nu le-ai purtat, pentru a scăpa de cicălirea mea spuneai „Promit că o să le pun”. Uitai imediat ce se treceau juliturile și vânătăile.

Ai avut o copilărie plină de julituri, vânătăi și cu capul spart de două ori. Dar tu erai fericită!