2002

 

Pe măsură ce creșteai deveneai mult mai sigură pe tine și vedeam asta din modul tău de a te purta, de a discuta, de cum puneai o întrebare sau cum dădeai răspunsurile.

Nu puneam niciodată problema dacă îți plăcea sau nu școala. Erau destui în jurul nostru care îți tot puneau această întrebare.

Te întrebam despre materii, dar despre școală, în general, nu. Aveai materii preferate, cum era matematica, dar și care nu îți plăceau, cum era istoria. Îți plăceau povestirile, dar când era vorba de ani, nume și locuri, ți se păreau greu să de ținut minte. Le repetai de mai multe ori, dar tot le mai încurcai.

Orice obiect la care puteai să faci ceva concret - să scrii, să faci compuneri, să calculezi, să desenezi sau orice altceva care îți stimula gândirea, era pe placul tău. Dar de învățat ai învățat la toate și ai luat premiul I toți anii.

Ne-am bucuram de fiecare reușită a ta și devenea ceva normal. Nu ne mai entuziasmam nici noi, nici tu, pentru fiecare notă maximă luată și priveam ca pe ceva ce meritai pentru că îți făceai treaba bine. O notă mare era discutată și felicitată atunci, pe moment. Apoi, fiecare își vedea de treaba lui.

Ai muncit pentru fiecare premiu și diplomă luată.

Iar tu deveneai conștientă că le meritai.

Acum lecțiile nu erau numai cele obligatorii date de la școală ci și lecțiile suplimentare date pentru cei care doreau să știe mai mult. Iar tu doreai. Lucrai din culegeri de matematică și română, tot felul de exerciții care nu se făceau la clasă și din care învățai mereu ceva nou.

În cursul săptămânii lucrai mai puțin, iar sâmbăta și duminica făceai cam două-trei ore.

La școală, învățătoarea urma să publice o culegere cu probleme de matematică, concepute de dânsa și v-a propus să compuneți și voi câteva. Ai făcut-o și tu.

Te autoevaluai și-ți recunoșteai ce puteai și ce nu puteai să faci, recunoșteai că erai un elev bun și te bucurai de notele tale în liniște. Îmi plăcea.

Nu mi-ar fi plăcut dacă ai fi așteptat ca această recunoaștere să fie făcută cu mult zgomot și în mod continuu, de către alții, să aștepți să tot fii lăudată și răs-lăudată, pentru a ți se gâdila orgoliul.

După mine, lauda e bună atâta timp cât e considerată o răsplată. Dar dacă ea este cea care te montează să faci ceva, atunci nu mai e așa de bună.

Îți spuneam: ”Fii tu mulțumită și încântată, mai întâi, de ceea ce faci, și vor veni și laudele drept răsplată. Iar când vor veni, să nu îți iei nasul la purtare și să nu devii arogantă cu alții. Nu ai făcut nimic mai mult față de mulți alți copii. Ți-ai făcut doar treaba ta în felul tău .”

Tot ce era nou la școală ți se părea ceva normal dar eu a trebuit să mă adaptez la acest nou. Am învățat să scriu cu â, regulile de folosire a lui î, â, să spun și să scriu „sunt” și mi-a trebuit ceva timp să mă obișnuiesc. Când greșeam, tu mă corectai.

Învățam împreună: eu mai greu, deoarece eram obișnuită cu alt mod de scriere, tu, ușor.

Faptul că te ajutam la lecții, zi de zi, mă obliga să știu eu mai întâi, să înțeleg mai întâi ca mai apoi să îți pot explica. Nu îți puteam cere să știi ceva iar eu să nu am habar despre ce era vorba.

Îmi aduceam aminte de copilăria mea, de clasele primare, când mama mă asculta la engleză, iar la final îmi spunea mereu aceeași replică: ”Se putea și mai bine!”. Eram convinsă că pe undeva greșisem dacă-mi spunea așa, dar peste un an sau doi, mi-am dat seama că mama nu știa niciun cuvânt în engleză. Avea un carnețel în care își nota, așa cum auzea, după ureche, cuvintele, și depunea mari eforturi să mă ajute să învăț. La școală, ea învățase rusa.

Eu doream să știu ce te ascultam, măcar în primele clase să pot ține pasul cu tine.

Provocarea cea mai mare pentru mine a fost  matematica.

Erau unele probleme care mi-au dat serioase bătăi de cap. Doreai să te ajut, dar nu știam cum. Plecam în bucătărie cu culegerea de mate și multe foi albe, și încercam să le rezolv. Trebuia folosită metoda prin părți, iar până atunci, nici nu știam că există.

Toată viața am să țin minte acest enunț: ”Dacă se așază câte un elev într-o bancă rămân 14 elevi în picioare, iar dacă așezăm câte 2 elevi într-o bancă rămân 3 bănci libere-câți elevi și câte bănci sunt?”

Algebric puteam să o fac dar nu știam prin metoda grafică. Am făcut exact cum îți ceream ție să faci: întâi învățat și apoi scris. Așa a mers și problema. Următoarea provocare era cum să îți explic pentru ca tu să înțelegi, cum să o fac fără a-ți sugera răspunsul; să te fac să gândești.

 Când înțelegeai, se vedea pe fața ta. Nu doream să aud de la tine un simplu ,,am înțeles!” Așteptam să văd acea sclipire în ochii tăi care îți lumina fața și spunea, fără să rostești ,,Ahaaa! Acum am înțeles!” Iar dacă nu o vedeam și rămâneai gânditoare, o luam de la capăt.

Fața ți-a fost întotdeauna oglinda gândurilor și sentimentelor tale.

Nu mi-a plăcut niciodată metoda asta prin părți, și nici ție, poate ai fost mai mult influențată de mine, nu știu exact, și te-am învățat să le rezolvi algebric. Așa ți se părea mult mai ușor și așa le-ai făcut. Oricum din clasa a V-a așa urma să le faci. Te-a lăsat și doamna învățătoare să le rezolvi algebric, dar într-o zi te-a întrebat: ,,Cu cine faci pregătire?”. ,,Cu mama”, ai răspuns.

 

rămâi aproape