Nu vreau să fiu ocolaristă!

 

După terminarea lecțiilor aveai mereu program ,,de voie”, așa îi spuneai, și făceai ceea ce doreai, dar de regulă, când nu ieșeai afară, te uitai la desene animate. Într-una din zile am văzut că-ți micșorezi ochii pentru a vedea mai bine la televizor. 

Mi-am dat seama imediat că e vorba de miopie, eu aveam ochelari și miopie, și știam că se transmite. Ne-am dus la medic, verdictul: ochelari.

N-ai fost deloc încântată, și tot spuneai ,,Nu vreau să fiu ocolaristă!”, ca și cum a purta ochelari era ceva rău și urât. 

,,Dar mami e ocolaristă?”, te-am întrebat. ,,A, nu!”, ai spus repede, ca și cum nici nu se punea problema. „Atunci nici tu nu vei fi!”, te-am asigurat.

Din acel moment nu ai mai avut nimic împotriva ochelarilor.

Am încercat să-mi dau seama de ce eu nu eram ”ocolaristă” pentru tine; deși am ochelari de la 14 ani, i-am purtat numai la școală și când mă uităm la televizor, iar pe stradă, niciodată, unde nici nu mă chinuiam să văd dacă nu vedeam bine. De-asta tu nu mă vedeai ”ocolaristă”, nu-i purtam zi-de-zi. La început așa i-ai purtat și tu, sporadic, dar cu timpul a început să-ți placă.

Iar primul incident nu a întârziat să apară.

Fugeai în curtea școlii, ai căzut și ți-ai rupt rama la ochelari, dar lentilele nu s-au spart, că erau rezistente la șocuri. M-a sunat învățătoarea, spunându-mi că s-a întâmplat ceva, dar să nu mă sperii că nu e grav.

Grav, ne-grav, când era vorba de tine totul mă speria: un banal strănut sau o răceală însoțită de febră, un vis neplăcut care-ți provoca o tresărire în somn și atunci îți luam o mânuță în palma mea și simțeam cum te liniștești, sau o simplă supărare de la joacă devenea pentru mine o apăsare în suflet. O, Doamne, câte frici și temeri mai aveam în suflet când era vorba de tine.

Iar acum căzuseși. Trebuia să te văd cu ochii mei, să te aud că-mi spui că ești bine.

Erai destul de liniștită când am ajuns, dar aveai urmele lacrimilor pe obraji și un bandaj la genunchi pus de asistenta școlii. Nu pot să spun ce mi-a ars mai tare sufletul: lacrimile pe care știam ca le-ai dat sau mica rană de la picior.

Nu am suportat niciodată să văd lacrimi în ochișorii tăi și aș fi făcut orice să nu le ai niciodată.  Atunci când le aveai, îți spuneam: ,,Lacrimile tale sunt prea prețioase ca să le dai pentru cineva/ceva.”

La scurt timp ai plâns iar pentru că ne muriseră papagalii. Erai la școală când s-a întâmplat, nu ai văzut dar a trebuit să-ți spun. Nu aveam cum să-ți ascund și am încercat, pe cât am putut să te fac să înțelegi că acum sunt în altă parte, într-un loc mai bun, că e un rai pentru animăluțe și acolo le e cald și bine...Nu te-am convins. Ai țipat, ai strigat, ai plâns iar eu am avut cea mai proastă idee posibilă pentru acele momente- să cumpărăm alții. Ai respins scurt propunerea mea, nu mai doreai alții. Tu, acum, nu doreai decât să-ți plângi papagalii.

Mă simțeam total neputincioasă și pentru prima dată, nu am reușit să îți explic ce s-a întâmplat în așa fel încât să te liniștesc. Nu am știut cum să o fac. Mizam pe trecerea timpului și pe uitare.

                                                                rămâi aproape