ai înțeles că și adulții greșesc

 

Mi-aduc aminte că îți spuneam că nimic nu  mă rănește mai tare ca minciuna, și că pot trece cu vederea aproape orice, dar nu și peste minciună.

Erau dăți, când nu pot spune că mă mințeai, dar spuneai un adevăr parțial și eu îți replicam că și minciuna prin omisiune tot minciună rămâne.

Se întâmpla să îți iei de mâncare pe biroul tău- un fruct, o prăjitură sau un pahar de suc -și-apoi avea loc câte un incident, dădeai pe jos sau murdăreai peretele cu ciocolată și suc.

Dacă te întrebam ce s-a întâmplat, spuneai scurt ,,s-a murdărit”. Evitai să spui clar că tu ai făcut-o și nu îți asumai greșeala.

Zâmbeam și-ți spuneam că am văzut și eu că ”s-a” murdărit dar nu l-am văzut când a făcut-o.

Ți-am adus aminte când eu, în graba de a-ți aduce mâncarea în dormitor (țin minte clar că era ceva cu sos) m-am împiedicat de franjuri covorului de-a zburat mâncarea în toată camera. Greșeala era a mea, m-am grăbit, dar tot eu am suportat consecințele: am frecat franjurii covorului de nu m-am mai văzut. Doream să înțelegi că a greși nu e o vină, se poate întâmpla oricui și oricând și e bine să recunoaștem când greșim și să fim sinceri. Și da, va fi vina ta atunci când o vei face intenționat.

Sau, ieșeai la joacă îmbrăcată într-o pereche de pantaloni și nu după mult timp veneai să te schimbi, pe motiv că nu te simți bine în ei și doreai rochiță. Eu le văzusem pe fetițele de afară cum erau îmbrăcate, erau în rochițe. Doream să dai glas dorinței tale și te provocam să spui adevărul. Îți spuneam ferm ,,nu”, dar făceam mențiunea că dacă vei fi sinceră și vei spune de ce doreai să te schimbi, atunci putem discuta. Reveneai la explicațiile date și recunoșteai: ”Pentru că și fetițele sunt îmbrăcate în rochițe”. Așa eram de acord atunci.

Erau  rețineri din partea ta, minore într-adevăr, dar nu doream să devină un obicei, și cu timpul să se transforme în minciuni. Dacă te obișnuiai să spui exact ce gândeai, ce doreai, ce ai făcut, ți se va părea ceva normal. Anormal ți se va părea să nu spui.

Apoi te-ai confruntat cu dilema- a spune adevărul înseamnă că pârăsc?

Dacă vorbeam de școală, și accidental spuneai de cearta dintre doi copii iar eu te întrebam de ce s-au certat, îmi răspundeai că tu nu pârăști. Foarte bine, apreciam asta. Nu era vorba de tine ci de alte persoane, și se putea trage ușor concluzia că ai pârî. Dar eu mama ta, îți pusesem o întrebare la ceva ce tu ai povestit, iar răspunsul tău nu ar fi fost pâră, ci doar un răspuns.

Dar dacă te-ai fi dus la cineva străin, care nu-ți pusese nicio întrebare și ai fi povestit în mod răutăcios, atunci ar fi fost pâră.

Iar pentru tine a spune adevărul, în toate formele lui, brut, șlefuit, frumos, urât, trist sau vesel, a devenit deprindere.

Era sfârșit de săptămână, după-amiaza și ai ieșit la joacă, dar nu după mult timp te-ai reîntors.

Mi-am dat seama că s-a întâmplat ceva rău, erai supărată. Mi-ai spus, pe un ton agitat, că ai spart geamul unei mașini: ”Ne jucam și aruncam cu pietricele, și pietricica mea a spart geamul mașinii!” ”Ești sigură că tu ai făcut-o?”, te-am întrebat. ”Da! Pietricica mea!”

Nu m-a bucurat ce mi-ai spus, dar era ceva asumat de către tine, și eram convinsă că așa era, pentru că tu asta susțineai.

Nu știai a cui era mașina și am plecat amândouă să o identificăm.

Mă pregăteam să ascult replicile unui vecin supărat, pe bună dreptate, că i-ai spart geamul mașinii și speram să înțeleagă că ce s-a stricat se poate repara.

Era a cumătrului nostru, căruia îi botezasem fetița, și care stă în același bloc cu noi, dar la altă scară. M-am mai liniștit, știam că va înțelege ce s-a întâmplat, urma să îi schimbăm geamul spart și nu va rămâne supărat pe noi. Mașina era nouă, cumpărată de cel mult o lună.

Tu ai plecat acasă, eu m-am dus să explic situația cumetrilor noștri. Era spartă luneta.

 L-am sunat pe Tati și i-am povestit ce s-a întâmplat. ,,Nu cumva să o cerți! S-a întâmplat, nu a vrut!”, a spus.

Știam și eu că nu ai vrut să faci asta, dar nu vedeam cum să nu fiu supărată și să nu îmi pară rău. Greșeala ta era destul de costisitoare.

Acasă, mă așteptai cuminte în pat și m-ai fixat cu privirea de cum am intrat. Aveai o față întrebătoare care dorea să afle ce am făcut dar și pregătită să asculte reproșurile mele.

Nu te-am certat și ți-am zis și de ce: ți-ai recunoscut și asumat greșeala. Aș fi fost și mai supărată decât eram dacă ai fi încercat, chiar pentru puțin timp să dai vina pe alt copil, să încerci să minimalizezi fapta și să pasezi responsabilitatea.

Îți spusesem de multe ori că, niciodată, dar niciodată nu vei fi certată pentru o faptă făcută din greșeală și recunoscută.

Dar am discutat despre ce s-a întâmplat, de ce, cum și consecințe.

Nici nu am apucat să spun ceva, că tu m-ai anunțat: ,,M-a sunat și Tati, și el nu e supărat!”

Nu m-a mirat deloc atitudinea lui și am zâmbit.

O singură dată s-a supărat pe tine: erai mai micuță, destul de încăpățânată, și ai murdărit oglinda din hol, voit. Apoi te-ai așezat în fața ei și îți admirai opera. Tati a văzut, și ți-a spus: ,,Ok! Acum să o ștergi!” și ți-a dat o cârpă să o cureți. Nici în ruptul capului nu ai vrut. Timp de o jumătate de oră ai stat în fața ei și ai tot repetat: ,,Nu vreau! Nu vreau! Nu vreau!” Exasperat de cuvintele tale, te-a dat din fața oglinzii-,, Pleacă de-aici!”, cu un gest care mima ,,una la funduleț”.

A fost singura dată când Tati a ripostat la ceva făcut de tine, dar ai ținut minte. Faptul că el nu era zi de zi cu tine, țineai minte mult mai bine și mai în amănunt clipele petrecute împreună.

Și ai mai ținut minte o întâmplare:

 Într-una din zile, la școală, s-a aplicat o corecție colectivă. Era gălăgie în clasă și toți elevii au primit câte o linie la palmă. Ai venit acasă  foarte supărată și nu înțelegeai de ce ai fost pedepsită dacă tu nu ai făcut nimic rău. Plângeai și spuneai: ,,Eu nu am greșit! De ce să fiu pedepsită?”

Se bătea cap în cap cu tot ceea ce eu încercam acasă să te învăț- să spui adevărul, să îți asumi faptele și să îndrepți lucrurile acolo unde e cazul, și totul va fi în regulă, să ai încredere în cel de lângă tine, să dai dacă vrei să primești, și că niciodată nu vei fi pedepsită sau certată pe nedrept.

Ți-am spus clar că a fost o nedreptate corecția la palmă, nu numai față de tine, ci față de toți copiii din clasă. S-a pedepsit o faptă, atunci pe moment, faptă care cu siguranță urma să se mai repete, iar modul în care s-a făcut, după mine, nu făcea decât să scadă stima de sine a unui copilul dar și încrederea în adulți.

În niciun caz nu doream să ajungi să experimentezi toate acestea.

Eu veneam dintr-o perioadă în care copilul-elev nu avea niciodată dreptate în fața dascălului, și nu de puține ori, auzeam câte un părinte care propunea:”Urecheați-l Doamnă, dacă nu e cuminte! Eu degeaba îl bat, că nu mă ascultă!” Și ce era mai grav, vedeam și acum, printre părinții colegilor tăi pe unii care încurajau bătaia la școală.

Nu am fost de-acord niciodată ca cineva să dea în tine. Nu avea nici dreptul și nu avea de ce.

Tu erai obișnuită să ți se explice dacă ai greșit cu ceva, și înțelegeai de vorbă bună. Asta a fost reacția mea la prima ședință cu părinții.

Atunci ai înțeles că și adulții greșesc dar și că pot fi profund nedrepți, câteodată.

                                                            rămâi aproape