Ce să fac eu măi, cu bătrânelul ăsta de Tati?

 

Clasa a II-a și a III-a  nu au fost grele pentru tine. De-acum erai obișnuită cu ritmul, cu programul, cu cerințele școlii, iar premiul I de la terminarea lor, devenise ceva normal pentru tine. Și pentru noi, de altfel.

Ne bucuram de premii și ne amuzam de ,,perlele” tale din timpului anului.

Când ai avut de citit o poveste ai uitat și nu ai făcut-o. Doamna învățătoare v-a dat  lucrare din ea, iar la una dintre întrebări trebuia să spuneți cine era personajul Albița sau Albișoara, nu mai îmi aduc exact aminte. Acasă mi-ai spus de lucrare și erai sigură că ai făcut totul bine iar eu nu te-am întrebat nimic.

De regulă o făceam: ,,Și, după tine, cum ai făcut?”, iar tu răspundeai: ”tot”, ”bine” și foarte rar ”așa și așa”.

A doua zi, doamna v-a adus lucrările, le-a împărțit copiilor, iar a ta a rămas la urmă. A anunțat că există o persoană în clasă cu foarte mare imaginație și care la întrebarea ”Cine este Albița?”, a răspuns ,,Albița este o vițică”. Era din lucrarea ta.

Ai venit acasă tare supărată și ai început să-mi povestești:

 ,,Să vezi ce rușine mi-a fost azi! La una din întrebări, trebuia să spun cine e Albița. Dar eu, de unde să știu dacă nu am citit povestea?! Așa că m-am gândit - Albița vine de la alb, lapte, laptele de la vacă, deci e vițica. Și am scris că e vițica...Dar era prințesa!!!”

Nu m-am putut abține și am început să râd iar tu te-ai supărat pe mine. Dar chiar nu mă puteam abține.

Și iar am admirat modul tău de a gândi, chiar dacă răspunsul a fost greșit. Nu l-ai dat la nimereală și ai încercat să înțelegi semnificația numelui. Îmi arăta că ai gândit.

Dar cel mai frumos moment din an, a fost atunci când m-ai anunțat cu cine te vei căsători când vei fi mare. Din nou!

Ai venit de la școală și primul lucru pe care mi l-ai spus a fost: „Când voi fi mare, mă voi mărita cu X", un băiețel care îți plăcea. Era a doua oară când îți alegeai ”viitorul soț”.

Prima dată, erai la cămin, în grupa mijlocie, când un băiețel a dorit să-ți dea cadou un inel, dar nu orice inel, inelul mamei sale. În zadar au încercat părinții lui să-l convingă să renunțe, nu au putut și au venit la cămin cu tot cu inel, dar și cu speranța că doamna educatoare va reuși să-l facă să renunțe.

Dânsa, cu mult tact și înțelegere, a reușit. Nu știu ce a vorbit cu voi, copiii, dar când ai venit acasă m-ai anunțat: "Când voi fi mare, eu o să fiu mireasă și Tati, miri". "Mire"-te-am corectat. "Da! Eu o să fiu mireasă și Tati, mire!". Și nimic din ce-ți ziceam nu putea să-ți schimbe părerea pentru că nimeni nu-ți plăcea mai mult ca Tati.

Dar acum, îți plăcea X.

Ți-am reamintit: „Dar nu spuneai că te măriți cu Tati?"

Răspunsul tău a venit rapid: „Ce să fac eu măi, cu bătrânelul ăsta de Tati?”

Dădeai atâta savoare unui moment prin felul cum îl trăiai, puneai pasiune în gesturile și cuvintele tale, încât și o banală întâmplare devenea, pentru noi, memorabilă.

Duminica era ziua ta de relaxare, când te trezeai târziu, undeva în jurul prânzului, și o făceai numai în ”condițiile tale”. Trebuia să te ”gingășim” mai întâi, așa ne spuneai, și asta presupunea- alintat, pupat, jucat, nu conta ordinea, dar numai după toate acestea te dădeai jos din pat. Nu te schimbai de pijamale, obicei care ți-a rămas, și pe care mi l-ai explicat când te-ai mai mărit că doar în pijamale simțeai cu adevărat că e ziua ta liberă.

Veneai direct în bucătărie, deschideai gurița mare și cu  degețelul gesticulai că ți-e foame. Nu vorbeai, spuneai doar ”A!A!A!” și noi înțelegeam.

Nu-ți plăcea să vorbești prea mult când te trezeai, dar te deranja și vorbăria din jurul tău . Uneori ne spuneai: ”Ce tot aveți de vorbit, așa de dimineață! E dumincănă!”

                   rămâi aproape