Programul tău, indiferent că erai la școală sau în vacanță, a devenit programul nostru, fără abateri de la el și fără excepții. Nici Tati nu suna în orele tale de somn, de lecții, sau de masă. Nimeni și nimic nu trebuia să te deranjeze.
Dacă la prima vedere, clasa I-a, a II-a, de fapt clasele I-IV, ar părea ușoare, nu sunt deloc. Sunt cele mai importante clase, după mine.
Mi-am dat seama că și eu trebuia să învăț multe, dar mai ales să învăț să știu cum să te învăț. Tot ce-ți spunea doamna învățătoare la clasă, era sfânt, iar dacă îți explicam altfel, mă opreai cu ,,Doamna așa a zis!”
Îmi spuneam că dacă voi reuși în acești 4 ani să te fac să poți înțelege o lecție, să-ți placă să înveți și să știi cum să înveți, să nu consideri că e ceva greu și o corvoadă pentru tine, înseamnă că am reușit ceva. În caz contrar, eșecul ar fi fost al meu, pentru că eu aș fi fost cea care nu a știut cum să o facă.
Indiferent de obiect, comunicare, matematică sau altele, luam filă cu filă, cuvânt cu cuvânt și fiecare poză, le discutam împreună apoi, îți puneam întrebări despre ce vedeai acolo, ce însemna un anumit desen, ce îți plăcea sau nu acolo sau ce părere aveai despre.
Cât de multe învățai doar dintr-o simplă ilustrație!!!
Și erau așa de multe cuvinte noi pentru tine, dar când spun cuvinte noi, mă refer și la cuvintele auzite sau folosite de tine, dar cărora nu le știai toate sensurile.
Știai cuvântul ,,toc”ca fiind tocul de la ușă, dar aflai că putea fi și obiect de scris, iar zăpada o numeai acum omăt sau nea.
Învățai să povestești, să te exprimi liber și să înțelegi mesajul dintr-o poză sau text. După ce îmi dădeam seama că înțelegeai și știai să redai ce ai înțeles, abia apoi te apucai de scris. Puneai pe hârtie mesajul prin scrierea lui.
Când ai dorit ca mai întâi să scrii, pe motiv că știai să-ți faci tema și că nu mai aveai nimic învățat, te-am lăsat. Curând au început întrebările și doreai să îți spun semnificația anumitor cuvinte, și nu am făcut-o. Te-am trimis însă la textul respectiv să îl recitești până aveai să-l înțelegi. Așa ai înțeles de ce trebuia ca mai întâi să înveți și apoi să scrii.
Nu puteai scrie ceva ce nu știai.
Când scriai, încercam să nu stau foarte aproape de tine pentru a nu te deranja. Nici eu nu suportam să am pe cineva în spatele meu când scriam, și mă gândeam că și tu ai simți la fel.
Mă chemai când terminai și întrebai: ”E bine?”, și de regulă, era foarte bine. Iar când nu era, foloseam corectorul.
Matematica ai îndrăgit-o din prima clipă. A fost o singură excepție: ,,metoda prin părți”- care nu ți-a plăcut, ți se părea grea și nu ai aplicat-o niciodată. Nici mie nu mi-a plăcut și nici nu
mi-am dat silința să o înveți și tu. Rezolvai algebric iar doamna învățătoare te-a lăsat ca pe tine. Tu știai să rezolvi problemele dintr-un an de școală superior celui în care erai, așa că metoda asta prin părți nu prea te ajuta.
Pe lista celor care nu-ți plăceau, am pus și coloratul cu creioane colorate, nu cel cu acuarele.
Aveai un manual la engleză, care trebuia colorat cred că în proporție de 70%. Ai colorat cât ai colorat, apoi n-ai mai vrut. Motivele, le știam déjà- ”mă doare mâna, mă plictisește, nu mai vreau”. Așa am adăugat coloratul, alături de liniuțe, punctulețe, liniat caietele și făcut ghiozdanul, la ,,sarcinile mele” pentru școală.
Când ai liniat prima dată un caiet, ai pornit dintr-un punct dar te-ai dus oblic, în altul, ți-ai admirat opera și ai râs: ,,Asta e viziunea mea despre linia dreaptă!”.
Te-am ajutat la orice ai avut nevoie, așa cum am știut și am putut, și fără să am teama că ajutorul meu ți-ar dăuna în vreun fel sau că ai deveni un copil iresponsabil.
Pentru mine erai destul de responsabilă pentru vârsta ta.
Îmi plăcea când, în vreo discuție cu o mămică, dacă venea vorba despre cum vă făceați lecțiile, să le spun cum te ajutam eu. Le vedeam fețele mirate și cum abia se abțineau să zică ”vai, dar nu e bine!” Le anticipam reacția și le spuneam: ”Andreei îi e bine, nouă ne e bine, așa că, pe cine deranjează!?”
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu