Zâmbea dar era atâta durere în acel zâmbet

 

Îți plăcea să confecționezi felicitări; era un alt fel de a iubi al tău. Nu cred că, în timp, a rămas vreo persoană, importantă pentru tine, care să nu fi primit așa ceva.

Când era o zi specială pentru noi, știam sigur că avem o felicitare, o scrisorică ascunsă printre lucruri în șifonier. Îți priveam fetișoară îmbujorată iar licărul jucăuș din ochi tăi ne anunța că ai făcut ceva de care erai tare bucuroasă, că era o surpriză și ardeai de nerăbdare să o descoperim. Dar nu oricum. Conta enorm pentru tine prima reacție a persoanei. Nu-ți luai ochii de la fața lui și-l fixai așa de tare ca nu care cumva să pierzi vreo mimică a feței.

Pe Tati îl aștepta mereu, când venea acasă, în șifonierul lui, un raft plin de scrisorele, felicitări, desene, lucrări de la școală, fel de fel de bilețele și carnetul tău de note cu care te mândreai. Așa măsuram noi trecerea timpului, cu ceea ce făceai tu zi de zi, nu cu ceasul. Cu cât erau mai multe, acolo, în raft, cu atât trecuse mai mult timp peste noi.

Le puneai acolo, pentru că știai că e locul unde umbla prima oară când venea după un drum, se schimba în ceva mai lejer. Și tu erai acolo lângă el când deschidea.

Iar Tati începea explorarea.

Îl priveai cum se uită la fiecare, cum dădea foaie cu foaie de-o parte, iar dacă ți se părea că a trecut prea repede peste una, îl întrebai: "Dar p`asta ai văzut-o? " Tati dădea din cap și te întreba, cu puține cuvinte, câte ceva despre ele. Atât așteptai ca să începi să-i explici când le-ai făcut, ce reprezintă, de ce le-ai făcut, și nu te mai opreai din vorbit. Iar el de asta avea nevoie, ca tu să vorbești, în timp ce încerca să-și oprească lacrimile, care îi umpleau ochii, să curgă pe obraji. Abia se abținea. Zâmbea dar era atâta durere în acel zâmbet, pe care eu o înțelegeam.

Acela era momentul vostru, iar eu îl priveam în liniște. Nu schițam niciun gest de frică să nu îl stric. Tu erai fericită, se vedea pe fața ta, că puteai să-i povestești tot ceea ce voiai, iar Tati, se vedea în modul în care te privea, cât de mult îl durea că, la toate acele momente ale tale nu fusese prezent.

Încă de la cămin ne-ai tot făcut felicitări. Că era 1 sau 8 martie, Paște sau Crăciun, desenai, lipeai tot felul de inimioare și floricele pe o foaie de hârtie, și ne scriai câte un mesaj.

Pe una ai desenat un trandafir și ne-ai scris: ,,acest trandafir, vi-l ofer cu toată dragostea. El este mic, dar dragostea mea pentru voi este nespus de mare. În sămânța lui există un prinț și o prințesă. Ei au un palat în care au trăit toată viața și pe lângă el au muncit, chiar fiind prinți. Niciodată nu le-a plăcut să stea degeaba. Când treci pe lângă ei ți se pare că sunt de aur! Și nu te înșeli. Însă nu înfățișarea lor e de aur. Ci bunătatea care este foarte mare.”

Pe alta, unde ai desenat mai multe flori, ai scris: ,,îți ofer aceste buchete de flori ca dar pentru recunoștință”.

Iar când ai început să înveți poezii, acestea erau nelipsite din ele: ,,Spune-mi care mamă anume e cea mai bună pe lume/ puii toți au zis de păsări/ zarzării au zis de zarzări/ toți pisoii de pisică/ iară eu de-a mea mămică!”

Le-am păstrat pe toate. 

                   rămâi aproape