Lucky

 

Știam, de câțiva ani că îți doreai tare mult un cățeluș.

Nu de puține ori ne-ai reproșat: ”Eu nu am cu cine să mă joc! Nu am niciun frățior sau o surioară! Nu am nici măcar un cățeluș!!!”

În privința frățiorului, Tati și cu mine, am avut rar discuții pe tema asta, și așa cum le aveam așa și treceau. Viața de zi cu zi sau comoditatea, nu știu care din ele, a făcut să nu ne mai gândim la al doilea copil. Dar tu te gândeai și ai început să-mi reproșezi.

Când m-am scuzat că nu mai pot avea alt copil, ai replicat: ,,Nici măcar nu ai încercat, măi! ”

Era un adevăr pe care nu l-am recunoscut niciodată iar tu l-ai rostit pur și simplu. Nu te-am contrazis.

Într-o zi te-am găsit în dormitor cu brațele pline de jucării, pe care le legănai ca pe un copil.

 Când m-ai văzut ai început să plângi și ai spus: ,,Renunț la toate jucăriile mele ca să îmi luați și mie un cățeluș!” M-a durut sufletul când te-am auzit dar mi-am spus că-ți va trece.

Nu-mi dădeam seama că eram un părinte egoist, preocupat mai mult de confortul meu decât de al tău, și care nu dorea să i se strice programul zilnic. Îmi spuneam: un cățel face mizerie, trebuie plimbat, unde îl lași când pleci în vacanță, noi stăm la bloc și multe altele. Am găsit destule motive, dar au fost motivele mele fără să țin cont de dorințele tale.

Aveam prietene care aveau căței și pe care le judecam: ,,Cum să țin în casă un cățel! Mulți microbi...În bucătăria mea să intre cățelul? Niciodată!...Să doarmă cu mine în pat? Exclus!!”

 Ziua de 1 iulie 2001 mi-a arătat în cel mai clar mod că ,,Niciodată nu trebuie să spui Niciodată!” Iar eu o făcusem.

 Cu o seară în urmă am fost la o nuntă iar tu ai rămas la mamaia. Încă dormeam când ai bătut la ușă, iar primele cuvinte spuse, când ai intrat, au fost: ,,Mamiii! Am văzut un cățeluș, așa cum îți place ție!”. Eu nu spusesem niciodată că îmi place un anumit tip de cățel și nu știu de ce ai spus asta. Pe nerăsuflate ai început să explici, cum, pe drum spre casă, în piață, ai văzut o persoană care vindea 2 pui de pechinez- o fetiță și un băiețel. Din locul unde era Tati, de sub pătură, se auzea: ”Nu, nu! Nu, nu!”

Nu știu nici azi cum am ajuns să merg cu tine, fără nicio altă discuție, fără să întreb ceva sau să zic ceva știu doar m-am îmbrăcat și am plecat amândouă să-l cumpărăm. Mai era doar băiețelul, iar tu ai zis repede: ,,Băiețel mi-am dorit!”

Până acasă l-ai botezat Lucky-norocosul.

Lui Tati nu-i venea să creadă ceea ce tocmai făcusem și ne-a spus să ne gândim bine la ce am făcut, e o ființă și nu o jucărie și să nu audă că nu îl mai vrem la un moment dat. În copilărie avusese mai mulți căței, stătea la casă, și știa ce înseamnă viața împreună cu ei dar mai ales ce legătură specială se creează.

Tu ai făcut, cred că, toate promisiunile posibile în privința lui: cum vei avea grijă de el, îl vei plimba, te vei juca cu el, numai „voi...” și „voi...” spuneai. Erai în stare să promiți orice.

 Lucky a devenit fratele tău, jucăria ta și partenerul de joacă, v-ați iubit și v-ați certat, ați mâncat și dormit împreună.

Când l-am luat avea o lună și ceva, era așa de micuț încât ne era frică să nu-l călcăm din greșeală și i-am pus un clopoțel la gât. Îl auzeam și ne avertiza că e pe-acolo.

Ni s-a spus că va mai crește puțin, încă jumătate din cât era acum. Iar acum era o jucărie de pluș maron, cu ochi mari rotunzi și glas pițigăiat.

A apărut și prima problemă: la cine îl lăsăm când plecăm de-acasă? La rude, ne-am spus noi și i-am luat pe rând. Primii, când am plecat în concediu, au fost fratele meu și soția sa, unde Lucky a ”tras piciorul” și în scurt timp și-au luat și ei unul, pe care l-au botezat Rocky.

Am încercat să mă adaptez cu el, dar la un moment dat dat am simțit că nu mai puteam: făcea peste tot prin casă. Degeaba am încercat toate spray-urile cu piper, speciale pentru educarea cățeilor, că rezultate nu am avut. Mă enervam și-mi ziceam: ,,am educat eu un copil și nu pot să te educ pe tine?!” Dar nu am putut.

Casa mea nu mai era casa mea. Făcea peste tot, spălam și curățam după el dar mi se părea că tot nu era curat. Până într-o zi, când nu am mai rezistat și v-am anunțat, pe tine și pe Tati

că voi căuta pe cineva care să vrea să-l țină, de preferabil la curte. Degeaba ați tot încercat să mă faceți să renunț, eu eram hotărâtă. Nu am cedat nici măcar când Tati m-a întrebat: ” Și dacă luai un copil de la orfelinat, îl duceai înapoi când nu-ți convenea? Cam așa faci acum!”

Îmi linișteam conștiința cu scuza că îl voi da la cineva care îl va iubi, va avea o curte unde să se joace și îi va fi mult mai bine decât într-un apartament.

Mai întâi au promis bunicii-părinții lui Tati, că îl țin, apoi nu l-au mai vrut.

S-a oferit mama mea să-l ducă la bunicii mei-părinții ei la țară, dar să o ducă Adi cu mașina, să-i fie mai ușor. Acesta a refuzat să o ducă când a auzit ce aveam de gând, și nu era de acord să-l dau de Lucky. Două tentative, ambele nereușite.

A venit a treia și-mi spuneam că acum va fi cu noroc. O prietenă știa o familie care își dorea un cățel pentru copilul lor și ne-a stabilit o întâlnire la locul ei de muncă. Tu erai supărată pe mine, la fel și Tati. Și Lucky era supărat pe mine de parcă ar fi știu ce aveam de gând. Toată ziua se comportase ciudat: venea după mine prin casă, cum făcea de obicei dar când doream să îl ating, fugea, se oprea la distanță de mine și mă privea. Mă durea privirea lui, dar îmi spuneam să rămân fermă.

Ne-am dus la ora stabilită la locul de întâlnire dar persoana cu care trebuia să ne vedem, tocmai plecase. Am încercat să o sunam pe mobil- îl avea închis.

Tu îl țineai pe Lucky în brațe. M-am uitat la voi și am zis că a fost sortit să fie al nostru.

Tu nu mai puteai de bucurie.

Abia în acea seară am simțit că a devenit cu adevărat, al patrulea membru al familiei, cu drepturi depline, poate chiar prea multe câteodată. 

Lucky a început să își arate personalitatea: iubitor și protector cu noi, circumspect cu aproape toate persoanele străine, convingător când dorea ceva, foarte atent când i se spunea ceva dar de făcut făcea numai ce voia el. Dormea unde dorea el. Ce salteluțe, coșulețe sau covorașe! În pat îi era cel mai bine, așa că i-am pus și lui o pernă. Îi plăcea să doarmă la capul tău, iar dimineața nu se mișca până nu te trezeai tu. Acum era noua ta jucărie dar pe măsură ce a crescut, ți-a pus limite.

Într-o dimineață l-ai dus în baie să-l speli pe față și pe dinți, cum făceai de-o perioadă, și nu a mai vrut. Te-a mârâit și a trebuit să renunți. Ca și cum ar fi dorit să se răzbune pe tine, a pus stăpânire pe perna ta favorită din pat. Orice ai fi acceptat de la el, dar nu să-ți ia perna. Nimeni nu avea voie să se atingă de ea.

Când aveați asemenea conflicte, interveneam între voi și poate, nu spun că nu, îi luam partea lui. Și deveneai geloasă. Îmi spuneai că îl iubesc mai mult decât pe tine, și erai foarte serioasă când o făceai. Evitam, pentru un timp, să mă joc cu el sau să îl mângâi în prezența ta.

Lucky, cred că ne studiase pe fiecare, pentru că își stabilise cum să se poartă și știa ce putea obține de la fiecare dintre noi.

De mine asculta, pentru că eu îi dădeam să mănânce, eu îl spălam, eu îl certam când făcea prostii și atunci pleca din calea mea. Tati era cel care îl ducea la plimbare, iar tu, erai cea care îi dădeai din porția ta de mâncare, te jucai și dormeai cu el. Îl implicai în tot ceea ce făceai, de la făcutul lecțiilor până la mici treburi gospodărești. Îl urcai pe birou tău și nu se mișca de acolo, până nu le terminai. Spuneai că e cel mai titrat cățel, deoarece are la bază toate materiile: se așeza pe cărțile și caietele tale, iar ăsta era un alt motiv de ceartă între voi.

Când trebuia să-ți faci patul, te plângeai: ,,Dar Lucky de ce nu face nimic? Să facă și el ceva!”

Făcea și el ce putea- se dădea jos din pat, aștepta ca tu să-l termini de aranjat iar când era totul gata, sărea înapoi. Vorbeai tuturor de el și în pofida supărărilor voastre, îl iubeai nespus.

 Tot timpul îl pupai și îl luai în brațe, fapt pentru care îi făceam, în afara vaccinurilor necesare, deparazitare internă mai des.

 La medic, tu și Tati vă duceați cu el. Eu evitam să merg pe cât puteam. Lui nu-i plăcea iar mie mi se părea că suferă acolo, și mă eschivam. V-ați dus odată, pentru a i se tăia unghiile. Ați venit tare supărați. Pentru că nu lăsa niciun străin să pună mâna pe el, s-a zbătut, iar când i-a tăiat medicul o unghie, l-a ciupit și a curs sânge. Tu ai început să plângi, Tati să-i reproșeze medicului că i-a stresat cățelul iar Lucky trăgea pe cât putea de lesă și dorea afară din cabinet. Când mi-ați povestit nu am putut să nu văd și partea amuzantă. Mi-am imaginam scena, voi doi revoltați și supărați, dar mă uitam și la Lucky,  care nu dădea semne că e stresat. Era același neastâmpărat.

Nu știu dacă drumurile cu Lucky la medic sau iubirea ta față de animale te-a făcut să-ți alegi, iar viitoarea profesie. Acum doreai să devii medic veterinar, dar teama ta de sânge te-a făcut să renunți. Îți venea rău numai dacă pronunțai cuvântul, d-apoi să-l mai și vezi.

Îți spuneam că poți avea orice meserie vei dori, dar medic eram sigură că nu vei fi. 

                       rămâi aproape