Nu am dorit niciodată să îți fiu model în viață sau să mă vezi ca o mamă perfectă. Am destule defecte și capricii pe care mi le recunosc, și probabil, mult mai multe pe care le am dar la care nu mă gândesc. Sunt o persoană conservatoare, uneori inflexibilă și autoritară dacă e vorba de ordine morală, tradiții și drepturi legitimate, mă opun schimbărilor bruște dar sunt de acord cu schimbările prudente și graduale. Mă ghidez uneori după instinct, precedente și prejudecăți fără să găsesc sau să caut o explicație, și le iau ca atare.
Dar asta sunt eu, suma celor bune și celor rele. Nu le-am ascuns niciodată față de tine și am preferat să le vezi, să înțelegi și să simți felul meu de-a fi astfel încât să ajungi să iei și să păstrezi de la mine doar ceea ce te-ar fi întregit pe tine.
Chiar și atunci când aș fi greșit, tu să ajungi să înțelegi de ce am făcut-o.
Pentru că numai atunci când simți, înțelegi.
*
Într-o zi, pe stradă, a trecut pe lângă noi o bătrână. Mi-ai spus șoptit că te sperie. Te-am întrebat de ce. ”E urâtă!”, ai răspuns. Am încercat să înțeleg de ce o vedeai așa. Vedeai exteriorul, care poate, la prima vedere să sperie, dar nu știai nimic despre persoana respectivă. Dar dacă ai fi știut, ar fi contat?
Te-am întrebat apoi dacă și de mine îți va fi frică când voi îmbătrâni, când voi fi ca ”mamaia Nela”, cum îi spuneai tu mamei mele, și dacă, atunci, voi fi urâtă pentru tine. Mi-ai spus că eu nu pot fi urâtă. ”Pentru tine, poate nu, dar poate pentru alții voi fi”, am replicat
Ai dat din cap în semn că ”nu”, ca și cum nu se putea asta, dar de spus nu ai spus nimic.
Din acea zi, nu te-am mai auzit niciodată spunând că bătrânii te sperie sau că erau urâți; că pe măsură ce creșteai, nu ai pus egal între vârstă și om bun, asta e cu totul altă poveste.
Aveam noi o vorbă: ”și infractorii îmbătrânesc!”.
Era ceva din comportamentul meu ce știu că nu ți-a plăcut niciodată. Când mă supăra ceva sau cineva, dar e vorba de acea supărare spre dezamăgire, de părere de rău, mă retrăgeam în interiorul meu și nu mai vorbeam. O făceam cu toată lumea nu numai cu tine, și încă o mai fac, rar, dar o mai fac. De ce rar?! Pentru că este extrem de greu să mă mai poată dezamăgi ceva pe lumea asta.
E modul meu de a nu vorbi mai mult decât trebuie, de a nu da amploare unei discuții sau situații care chiar nu merită, ca mai apoi să nu ajung să regret cuvinte aruncate la supărare, doar pentru că nu am putut să tac în acel moment. De multe ori, când nu am tăcut, am greșit.
Pe tine, acest fel de a fi al meu te supăra. Îți plăcea mai mult când ne contram, eu spuneam una, tu spuneai alta, decât atunci când tăceam, te priveam și tăceam. Știai că sunt tare supărată. Apoi împăcarea se producea de la sine, fără cuvinte mari sau cu prea multe.
Imaginându-i pe cei dragi în diverse situații, punându-te pe tine în diferite situații, ai trecut de la a vedea ce era în jurul tău în termeni de ”frumos și urât” la ”cum m-aș simți eu dacă cineva mi-ar spune cineva așa...”, ”cum m-aș simți eu dacă cineva mi-ar face așa ceva...”
Deveneai atentă la sentimentele noastre, așa cum eram și noi atenți la ale tale și niciunul dintre noi nu ar mai fi provocat supărarea celuilalt cu aceeași greșeală.
Dacă aveai o ciocolată, nu doreai să o mănânci dacă nu luam și noi o bucățică. Te refuzam, dar tu insistai și-ți vedeam în ochișori rugămintea de a lua. Acelea erau momentele în care inima mea era plină de fericire și simțeam că toți trei eram un tot. Nu aveam nevoie de mai mult.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu