De ce mă grăbești, fată?!

 

Ți-am amenajat un loc special, al tău, la geam, unde am pus un biroul, calculatorul și o bibliotecă.

Nu aveai 7 ani împliniți când ai mers la școală, iar faptul că știai să scrii și să citești, să aduni și să scazi până la 10, și doreai mereu să știi mai mult, ne-am spus că încă un an la cămin nu te mai ajuta. Luasem în calcul și retragerea, în cazul în care nu ai fi făcut față, dar eram convinsă că nu se va întâmpla. Știam ce poți.

Când era vorba de tine, mereu spuneam că meriți ce e mai bun și doream tot ce era mai bun pentru tine. Ne-am interesat care era cea mai renumită școală din punct de vedere a performanței, cea mai bună învățătoare și cei mai buni profesori. Așa am ales Școala generală nr.10 Duiliu Zamfirescu, în ciuda faptului că era destul de departe de noi, cam15-20 minute de mers pe jos, ținând cont că la 5 minute de casă, aveam alte două școli.

Școala era renumită pentru elevii săi și știam că se va munci mult acolo. Îmi spuneam că, dacă cerințele sunt mai mari, cu atât mai mult și tu vei încerca să te ridici la ele. Chiar dacă nu le vei atinge, dar vei face un pas către ele.

La unele școli se renunțase la uniforma școlară obligatorie, dar învățătoarea ne-a sfătuit ca noi să nu renunțăm. Acea uniformă cu șorțuleț de la clasele I-IV, îți dădea sentimentul că ai trecut la un nivel superior. Veneai de la cămin și acum mergeai la școală, unde totul era diferit, chiar și îmbrăcămintea. La uniforma nouă aveai guleraș și manșete albe, brodate, iar părul ți-l prindeam în codițe, la care puneam fundițe mari, tot albe. Erai un boboc de copil.

Emoții pentru tine nu aveam, pentru că tu nu aveai.

Erai încă fan al păpușilor, așa că de la ghiozdan până la linie și radieră, toate erau cu Barbie.

 Prima ta zi de școală a fost  a doua mea „primă zi de școală”. Niciodată nu mă gândisem, măcar, că o să mai repet vreo clasă, dar am făcut-o cu tine, și cred că am făcut-o mult mai conștiincios decât la vremea mea.

Am început să îmi organizez mult mai bine timpul și să comprim în cele 4 ore în care erai la școală, tot ce aveam de făcut. Am mutat toată activitatea din piața orașului, unde aveam mai multe puncte de desfacere într-o singură locație și-mi era mult mai ușor.

Doream ca la venirea ta acasă să mă pot ocupa numai de tine și să ai un program stabil.

Oricât de ușor și de lejer puteau părea toate, adevărul e că amândouă eram contra cronometru. Tu erai ca un mic roboțel – spălat, îmbrăcat, mâncat, și nu de puține ori îmi spuneai: „De ce mă grăbești, fată?!” Erau cuvintele care mă aduceau uneori la realitate: ne grăbeam! În mintea mea se derula tot ceea ce trebuia să fac în ziua respectivă și transferam, fără să vreau spre tine, graba mea. De multe ori aveai să mă oprești din alergare prin cuvinte simple. Și tot de atâtea ori, aveam să nu le aud!

Ți-a plăcut la școală și, niciodată nu ai spus că nu vrei să te mai duci; te-ai mai alintat tu, mare fiind, dar nu la modul serios că nu te-ai mai duce ci cu nostalgia copilăriei fără griji și responsabilități.

Nu am știut ce înseamnă să „tragi de copil să își facă temele” cum mai auzeam la alte mame, pentru că nu am trecut prin așa ceva. Tu ți-ai făcut mereu treaba ta, de a învăța.

Normal că au existat și dăți când pur și simplu nu doreai să faci mare lucru, sau nu aveai chef să faci ceva. Te înțelegeam perfect și-ți spuneam să nu faci, să stai, să te relaxezi, și când vei crede că vei avea chef, atunci să faci. Atâta timp cât nu devenea o obișnuință, nu vedeam nicio problemă în asta.

Nu am văzut nicio problemă ca în clasa I, când aveai de făcut liniuțe, punctulețe și altele, să le mai fac și eu. Făceai doua-trei rânduri după care spuneai: ,,Gata fată! Mă doare mâna și m-am plictisit.” Dacă te-aș fi obligat, aș fi făcut mai rău: ai fi scris urât, în grabă, numai să scapi de gura mea.

Tu, când doreai să faci ceva, o făceai perfect. Din acest motiv am fost mereu de acord că decât să faci să fie făcut, mai bine să nu faci deloc. În ambele variante, ai fi pierdut timpul degeaba.

Ai terminat clasa I, ai luat premiul I, dar nu ai avut coroniță.

Noile reguli în învățământ, pentru serbarea de premiere, au stabilit să nu se mai dea coroniță la premiul I, și nu s-a mai dat. Nu se mai făcea nici evaluarea elevilor cu note ci cu ajutorul calificativelor, iar ca premiu ai primit diploma și o carte.

Tu știai, încă dinainte de a merge la școală, că cine învață bine va primi coronița la sfârșitul anului iar acum nu primeai.

Dacă toată lumea ar fi aplicat această regulă, ar fi fost ok și ați fi fost toți la fel. Dar au existat clase mai mari la care s-a dat această coroniță. În curtea școlii se făceau fotografii, care cu, care fără. Era o atmosferă ciudată, regret amestecat cu resemnare.

La clasa Roxanei, verișoara ta, se dăduseră coronițe, iar ea avea una. Nico i-a luat coronița, a așezat-o pe capul tău și a spus: ,,Acum și Andreea are coroniță!”

Atunci te-ai simțit importantă. Se vedea pe fața ta cum te-ai luminat de mulțumire. Diploma nu te-a încântat prea mult, dar coronița, da. Ai început să te plimbi în curtea școlii, printre mulțimea de oameni de parcă doreai să le spui:  ,,Uite! Și eu am coroniță!”