Ceva ce nu am reușit să te fac să înțelegi la acea vârstă a fost să nu mai mănânci multe dulciuri. Nu ți le dădeam eu, le luai singură. Acasă aveam mereu dulciuri destinate micului comerț pe care-l făceam, și luai fără să mă întrebi. Când observam, era déjà prea târziu.
Mă supăram de fiecare dată dar degeaba. Cum prindeai ocazia te duceai și luai.
Așa ai ajuns, pentru prima dată la stomatolog. Trebuia să fie o persoană care să îți placă, să vorbească calm, să fie înțelegător cu copiii, și l-am găsit. De la prima vizită s-a purtat cu tine ca și cu un adult: ți-a explicat ce urma să facă, ți-a arătat aparatura și ustensilele, te-a făcut să te simți în largul tău. Credea că totul e ok, dar când a dorit să-ți facă anestezia, ai început să plângi. Tu nu ai spus nimic, și i-am spus eu despre frica ta de injecții.
,,Ok, nu facem injecție”, a zis, și nu ți-a făcut, te-a dat cu o soluție.
Așa ai prins drag de stomatolog iar pe noi ne-a făcut să acordăm o mai mare atenție aluniței tale.
La una din vizite ne-a întrebat dacă vreun specialist a văzut alunița.
În afară de consultul de la naștere, nu mai făcusem niciunul și ne-a sfătuit să mai cerem o părere. Ne-a pus pe gânduri și am început să căutăm un specialist. Așa am ajuns la București, la cabinetul particular al unui medic dermatolog.
Până la acel moment nu știam prea multe și credeam că o aluniță e doar o aluniță. Dar nu era așa. Era o regulă ABCDE- asimetrie, bordură, culoare, diametru și evoluție- foarte importantă, de care trebuia să ținem cont. Consultația a arătat că nu aveam de ce să ne facem probleme, nu prezenta niciun risc, dar exista posibilitatea ca, odată cu transformările hormonale ce au loc în timpul dezvoltării, alunița să se mărească în dimensiune, să crească păr pe ea. Nu doream așa ceva, era într-un loc prea vizibil, pe față, și am discutam despre modul de extirpare.
Trebuiau două operații - una de extragere și una estetică, dar după vârsta de 10 ani, pentru a suporta anestezia generală. Până atunci puteam doar să pozăm periodic alunița și să revenim la consult pentru a se vedea evoluția.
Ne avertizase de situația în care te-ai fi zgâriat accidental și ar fi curs sânge să ne prezentăm de urgență pentru extirpare. Nu a fost cazul. Tu aveai mare grijă să nu te lovești iar noi te
protejam de soare, vânt și ger cu cremă cu protecție 100% .
Până la operație nu ai prezentat vreo modificare, creștea odată cu fața într-un ritm normal. Prima vizită la medicul dermatolog, a fost și primul tău drum în București.
După consultație, am mers prin împrejurimi să mâncăm și apoi ne gândeam să plecăm. Eram cu mașina și nu doream să ne apuce seara pe drum. Dar tu te-ai oprit în mijlocul trotuarului, ți-ai pus mâinile în șold și ne-ai zis: ,,Arătați-mi, măi, și mie Bucureștiul ăsta! Ce!? Ăsta e Bucureștiul?” Ne-am uitat în jurul nostru și am văzut doar blocuri; nu era nimic mai mult decât ce vedeai și acasă- parcare, blocuri, străzi. Aveai dreptate! Bucureștiul era mult mai mult!
Primul drum a fost spre metrou. L-am luat, fără să avem o direcție anume. Erai foarte atentă la tot ce era în jur, ca și cum doreai să surprinzi orice detaliu. Nu spuneai nimic, nu întrebai nimic, ci doar te uitai. Noi te priveam și nu îndrăzneam să te deranjăm din starea ta. Capul ți se mișca când la stânga când la dreapta. Tati era exact în fața ta și i-ai spus: ,,Dă-te măi, că nu văd!.” Te uitai pe geam și doreai să vezi afară. Nu înțelegeai pe unde merge metroul și erai fascinată și ți-am explicat.
Am luat-o la pas prin oraș, Tu mergeai în fața noastră iar noi te urmam. Unde te opreai tu, acolo ne opream și noi. Te uitai la oamenii care treceau pe lângă tine, de parcă era prima oară când îi vedeai, și-ți dădeai căpușorul pe spate pentru a cuprinde cu privirea clădirile înalte. La un moment dat te-am întrebat dacă îți place și ai răspuns- ,,Mdaa!”. Atât doar și nu foarte entuziasmată. Un ”mda” scurt.
Ne-am oprit să mâncăm într-o locație care nu ți-a plăcut și am plecat. A doua locație a fost pe gustul tău, avea oglinzi mari, deci ,,era cu luci” și mai mult, te puteai privi în ele. Am fost convinsă de cum am intrat că îți va plăcea.
Acasă nu cred că a rămas persoană căreia să nu-i povestești cum ai mers cu ”trenul ăla pe sub pământ”, ce clădiri înalte sunt și cât de mari erau oglinzile acolo unde ai mâncat...
Modul cum reacționai când erai uimită sau îți plăcea ceva, ne-a adus mereu zâmbetul pe față, iar spontaneitatea și sinceritatea ta nu a încetat niciodată să ne uimească.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu