Era într-o zi de luni când te-am născut, și abia vineri după-amiaza am venit amândouă acasă. În primele zile ai tot scăzut în greutate, iar dacă o mai făceai, nici pe vineri nu ajungeam.
Ca și cum ai simțit că vreau să ajungem cât mai repede acasă ai început să iei în greutate.
În spital mă sufocam, simțeam că nu am aer suficient, de spațiu nu mai spun, doream să fac un duș, apoi să mă întind în patul meu și să respir aerul din casa mea. Aveam nevoie de spațiul meu familiar, în care eu mă regăseam.
Dar nu a fost așa.
Dormitorul, care era spațiul nostru privat și ferit de privirile altora, acum era invadat de rude, și devenise dintr-o dată mic și de nerespirat. Îmi doream ca toată lumea să plece.
Încercam să găsesc cu privirea ceva care să mă ajute, să mă facă să simt apartenența la acel spațiu, îmi căutam lucrurile mele și nu le găseam.
Pe noptiera mea aveam întotdeauna o carte, ochelarii, ceasul deșteptător și telecomanda de la televizor. La Tati țineam numai o veioză iar pe comoda din fața televizorului nu puneam niciodată nimic. Mi-a plăcut mereu spațiul, nu aglomerările de lucruri.
Acum, Tati rearanjase camera- pătuțul tău era lângă pat, cartea mea dispăruse iar pe comodă, erau numai lucruri pentru tine: scutece, cântar, comprese sterile, biberoane, și câte și mai câte. Era clar că aveam nevoie de un dulap al tău, și nu-l luasem în calcul. Acum mă deranjau vizual, dar pe măsură ce am avut nevoie de ele, m-am bucurat că le aveam la îndemână.
Obișnuiam ca seara, înainte de culcare să citesc câteva pagini dintr-o carte. Acum nu o mai făceam, nu că nu aș fi avut o jumătate de oră pentru a citi, dar nu aveam parcă putere. Mă simțeam obosită și renunțam. Nu îmi dau seama ce mă obosea, că mare lucru nu făceam.
Eu mă simțeam altfel.
Am crezut că după naștere redevin eu, dar nu simțeam asta. Înainte, aveam 48 de kg și eram tare mândră. Acum mă simțeam anchilozată și greoaie, cu mult prea multe kg în plus pe mine, și mă enervam îngrozitor. Clar, mâncasem prea mult, altfel nu se explica. Tu ai avut până în 3 kg, și vreo 10 erau încă pe mine.
Mi-era frică să te înfăș de teamă că ți-aș rupe ceva, și-o lună de zile nu am făcut-o. Mama mea, sau Mamaia Nela, cum îi spuneai tu, o făcea. Dar după o lună de zile, când te-ai mai împlinit, pentru că ai fost, să știi, o mâncăcioasă și erai cu totul alt copil, am făcut-o și eu.
Și-mi mai spuneam -,,Uite, s-a mai deschis la ten, acum e creolă.”
Nici nu mă gândeam să mă duc la serviciu curând. Se mărise perioada în care puteai să stai în creștere copil, până la 1 an și mă simțeam norocoasă față de mămicile care până atunci avuseseră numai 2 luni de concediu.
De-acum totul a început să se învârtă în jurul tău. Nu a fost ceva ce ne-am impus, a fost ceva ce părea firesc, ca și cum ne-am fi pregătit toată viața pentru așa ceva iar acum puneam în practică. Nu experimentam nimic ci doar făceam ceea ce simțeam și doream să facem.
O zi pentru noi era cam așa: dimineața Andreea, la prânz Andreea, seara Andreea, iar între ele tot Andreea.
Faptul că Tati era lângă mine și cu mine, m-a ajutat să nu devin mama care bate la cap pe toată lumea cu copilul ei: ce face, cum face, cât a mâncat, cât a luat în greutate, cum doarme, dacă doarme. În primele zile lui i-a fost teamă să doarmă lângă tine, să nu te lovească accidental, dar și-a înfrânt-o și s-a dovedit mult mai curajos ca mine. El ți-a făcut prima băiță acasă, împreună cu mama. Eu doar am asistat dar am fost atentă la fiecare gest al lor.
Un tată simte așa cum simte și o mamă. Poate nu toți, dar tu știi că Tati așa este. Știa cum să te hrănească cu biberonul, cum să te schimbe, cum să te ia în brațe și să-ți țină căpușorul, iar apoi te strângea duios la piept. Cel mai mult îi plăcea să îți vorbească, să te alinte și să se joace cu tine, și de multe ori stătea pur și simplu și te privea. Aveam încredere totală în el.
Împreună ne bucuram de fiecare clipă petrecută lângă tine, le comentam, ne dădeam cu părerea și ne sfătuiam. Seara, îți miroseam perna și spuneam amândoi: ,,miroase a Andreea!”.
Mirosul tău ne-a rămas, nu numai în simțuri, ci impregnat adânc în inimă și creier; e ceva ce nu poți uita niciodată și nici nu poți găsi în altă parte decât la copilul tău.
Nu dădeam voie să fii deranjată când dormeai, și așa a rămas mereu pentru noi. Am scos din priză telefonul fix iar soneria de la ușă, am oprit-o. Noi vorbeam în șoaptă pentru a nu-ți tulbura somnul, îți observam mimica feței și încercam să ghicim dacă visezi ceva.
Ne detașasem foarte ușor de lumea din exterior și acum trăiam toți trei într-o lume a noastră, pe care am păstrat-o numai a noastră. Așteptam de la cei din jur să accepte modul nostru de a viață, chiar dacă nu erau de acord. Am fost catalogați că suntem „altfel”- dar cred că vroiau să spună „ciudați”- așa traduceam eu. Simțeam că privirile lor îmi spun: „parcă alții nu au mai avut copii!”, și tot din privire le răspundeam și eu: „alții da, dar nu noi!”
Nu că ne deranjau vizitele rudelor sau a prietenilor, dar îmi spuneam că era prea devreme după naștere și nu aveam nici dorința și nici energia necesară pentru ele. Într-un fel ne tulburau universul nostru, de parcă ne luau din timpul pe care ți-l dedicam.
Știu că veneau cu bune intenții- să ne dea un sfat, să ne ajute dacă aveam nevoie, dar noi doream să le facem pe toate singuri, să învățăm să le facem singuri.
Și aveam nevoie de un timp al nostru.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu