Când doreai să-ți povestesc momente din viața noastră, printre altele îți spuneam că proprietatea privată îți dă o anumită siguranță, autonomie și independență, și te puneam să-mi promiți că, indiferent de ce vei face în viitor, ce activitate vei întreprinde, nu-ți vei ipoteca niciodată casa. Că vei putea lua orice tip de credit vei dori, dar niciodată un credit ipotecar, dacă ai o singură casă și în ea tu locuiești.
Pe noi, un credit ipotecar ne-a aruncat într-o vâltoare a vieții, pe un drum la care nu am pus punct decât mult prea târziu, și la capătul căruia am rămas cu multă durere și regrete. Dobânda unui credit e nimic față de penalizarea pe care ți-o dă viața, cu vârf și îndesat.
Cu un an în urmă înființasem o societate comercială, un SNC și doream să facem producție, mai exact tricotaje de tot felul, pentru toată lumea și pentru toate vârstele. Ne-am cumpărat apartamentul de la stat iar economiile rămase le-am investit în utilaje, materie primă și amenajarea unui spațiu închiriat. La drum plecam 4 persoane, dar riscul capitalului era asumat numai de noi doi, de Tati și de mine iar celelalte două, aveau experiență în tricotaje. În scurt timp am învățat și eu să tricotez pe mașini, să calc tricotul sau să îl croiesc. Făceam pulovere, jachete, articole pentru copii iar noutatea noastră consta în aplicațiile puse. Pe cele pentru copii și femei aplicam fel de fel de figurine- căței, pisicuțe și alte animăluțe, apoi continuam cu mărgele, paiete și alte strasuri. Le dădea efect, dar le creștea și costul.
Aveam nevoie de mai mult capital și am luat un credit pe termen scurt, ipotecar- aș fi dorit să fie pe termen lung, pe investiții, dar banca nu ne-a dat. Dacă în 1993, dolarul era la 650 lei, acum în 1994 era în jur de 1500 lei, așa îmi amintesc, și sper să nu greșesc. Inflația era foarte mare, iar dobânda pe care o plăteam era în jur 130%. Oricâte calcule făceam, nu puteam da înainte, ba chiar consumam din ce aveam.
În paralel, am început să facem și comerț cu produse alimentare și nealimentare, dar nu prea mult- era o condiție în legislația fiscală și atâta timp cât comerțul nu depășea producția, aveai unele facilități. Speram să putem continua producția dacă mai realizam și alte venituri. Am închiriat un chioșc și câteva mese în piața centrală a orașului. Dar tot nu era de ajuns; materia primă pe care o luam azi, era la un preț, iar peste trei-patru zile la un preț mult mai mare. Inevitabil și noile produse ajungeau să fie mai scumpe. Trebuia să ai bani azi să investești mult azi, pentru a câștiga mâine. Apoi piața a început să fie invadată de produsele turcești, foarte convenabile la preț. Trebuia să luăm o hotărâre rapidă, banca nu ne aștepta. Trebuia să facem ceva și să găsim o soluție azi, nu mâine, nu poimâine.
Se pleca mult din țară în acei ani și după multe frământări și discuții ne-am hotărât: Tati avea să plece în Italia, iar eu voi duce mai departe societatea.
N- a fost deloc o decizie ușor de luat dar știam că trebuia să mergem înainte. Ne era teamă de ziua de mâine. Întotdeauna am avut o teamă pentru ziua de mâine, pentru că nu știam ce ne poate aduce. Nu ne era teamă c-ar putea avea de suferit căsnicia noastră și nici nu ne gândeam la asta. Știam că nu va fi ușor dar ne spuneam că va fi pentru o perioadă scurtă de timp.
Am făcut atunci o promisiune: că niciodată nu-mi voi mai ipoteca casa, dacă nu e o problemă de viața și de moarte.
În luna mai, Tati a plecat. Tu aveai 2 ani și șase luni, iar el, peste câteva zile, împlinea 27 de ani. Ar fi trebuit să o petrecem împreună, dar nu a fost dat. Cum nu a fost, nici să fim lângă el, când s-a urcat în autocar. În acea dimineață, ai făcut febră mare și amândouă ne-am dus de urgență la medic.
Ne-am luat la revedere, în casa noastră dragă. Fiecare încerca să nu-i arate celuilalt că i-ar fi teamă de ceva. Ne rețineam lacrimile și ne încurajam reciproc. Știam că pentru el va fi mai greu decât pentru noi. Nu era ca și cum pleca în vacanță, cu un bilet dus-întors în buzunar și cazare plătită. Îl avea doar pe cel de dus într-o lume necunoscută, printre străini unde nu cunoștea nici măcar limba.
Erai obișnuită să îl vezi pe Tati lângă tine și acum nu mai era. Ți-am spus că o vreme nu va fi acasă, pentru că are treabă, dar se va întoarce repede. Nu prea ai înțeles despre ce era vorba, dar ai înțeles că eu nu plec.
Nu a fost zi după plecarea lui, în care să nu-ți vorbesc de el. În orice făceam sau vorbeam, îl introduceam și pe Tati, și așa eram toți trei.
Ne pregăteam să mâncăm, și-ți aminteam: „Să punem farfuriile așa cum le pune Tati!”; dacă doream să îmi aduci ceva, te rugam: „Te rog, vezi în dulap la Tati!.”
Doream ca tu să nu te îndepărtezi de el, să vorbești de el, să fii atașată de el.
Iar mie îmi făcea la fel de bine, aveam cu cine să vorbesc despre el și o făceam cu tine.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu