1993

 

Ai vorbit târziu după standardele unora.

Tu știi că nu-mi plac comparațiile de niciun fel, dar asta nu înseamnă că nu am avut parte de ele- ,,al tău e puturos...,al meu la trei luni făcea...nu știu ce, sau al meu a vorbit și a mers de la opt luni”, ș.a.m.d. Erau momente în care ajungeam să cred ceea ce spuneau, dar în timp, mi-am dat seama de câtă fabulație e în stare o mamă, pentru a-și scoate în față copilul sau pentru a nu fi judecate pentru că au făcut sau nu au făcut ceva, pentru neștiință sau pur și simplu pentru modul în care gândesc sau își cresc copilul. La un an spuneai numai -,,Dă-mi!, Dă-mi, dă-mi!” și rar, când voiai tu, mai articulai câte un cuvânt și nici ală tot, iar dacă nu ți se făcea pe plac, țipai.

Aveai o încăpățânare de care îmi era teamă să nu dea în nerușinare.

Îi spuneam ”personalitate puternică”, dar știam că un fir subțire desparte personalitatea de necuviință; ținea de mine să nu treci de acel fir, dar și să-ți las personalitatea puternică, pe  care o vedeam de-atunci.

Am apelat la superstiții băbești- deschisul gurii cu cheia  pentru a-ți descuia gura, dar nimic, tu vorbeai tot cât voiai, adică puțin. Încet, încet ai început să vorbești, și la un moment dat

 nu-ți mai tăcea gurița. Știi cum îmi spuneai când te rugam să mai taci că m-ai înnebunit: ,,De ce am guriță? Să vorbesc!”

Ai mers tot după un an, și cum era normal, mai cădeai, iar noi ne repezeam panicați să te ridicăm. Mai mult te speriam și te agitam iar tu începeai să plângi. Am schimbat tactica: te luam încetișor, îți spuneam că nu s-a întâmplat nimic, ne purtam normal fără panică și totul era ok. Tu ne învățai de fapt cum să ne purtăm cu tine; ne arătai -asta îmi face bine, asta nu! 

Nu suportai să auzi pe cineva plângând pentru că începeai și tu.

 Într-o zi, am pus să vedem caseta video, unde te înregistrase Tati, în unul din momentele tale de încăpățânare- nu mai știu ce nu am vrut să îți dau și tu ai început să plângi și să țipi. Tu te jucai lângă noi. Când s-a ajuns la partea cu pricina, te-ai oprit imediat din ce făceai, ai început să plângi și arătai cu degetul spre televizor, și tot repetai ,,Plânge Andreea! Plânge Andreea!” Era prima dată când ne-am dat seama că te afectează  plânsul cuiva. Apoi am avut grijă mereu, când eram pe-afară, să plecăm din zona respectivă dacă se auzea un plânset de copil.

Am început să fim mai atenți la reacțiile tale, și ne-am dat seama că nu numai plânsul nu îți era pe plac, ci și mimica celui din jur. Vedeai pe cineva supărat, puneai botic imediat; era bucurie în jurul tău, erai foarte veselă.

Mai aveai un obicei, dureros pentru noi: ne mușcai, dar numai pe noi doi. Când te luam în brațe ne mușcai de nas, iar dacă nu te luam, ne mușcai de braț. Când ți-am făcut și eu la fel nu ți-a plăcut, și mă așteptam să încetezi. Dar nu, tu și mare, în joacă tot o mai făceai, numai că acum o îndulceai, și ne spuneai: „acum ne gingășim”.

 De adormit, o făceai numai dacă te legănam pe picioare. Noi te-am obișnuit așa. A fost suficient o singura dată să o facem, și nu ai mai vrut altfel. Dacă nu voiam să o fac, luai fața de plângăcioasă și spuneai: ,,Picioale mami! Picioale!”. Și pica de regulă pe mine, Tati nu prea reușea să te adoarmă, ba tu îl adormeai pe el. Vă găseam de multe ori cam așa- el dormea rezemat de tăblia patului iar tu te jucai și vorbeai în legea ta.

Schimbam rolurile imediat.  Și când ne ziceam: ,,Gata! A adormit!”, te dădeam încet, încet de pe picioare, ne apropiam de ușă să ieșim din încăpere, dar în secunda următoare începeai să scâncești. Dacă reveneam lângă tine, tăceai, dacă ieșeam din cameră, începeai să plângi.

Te numeam ,,speculantă mică”.

Mereu ai adus echilibrul în viața noastră; dacă eu eram cu legănatul pe picioare, Tati era cel care, la orice plimbare te purta în brațe, sau pe umeri. Nu ai dorit niciodată să o fac eu, și spuneai numai ,,B`ațe tati! B`ațe!”. Și erai foarte hotărâtă când o spuneai.

La una din plimbări, ai arătat că nu ți-e frică de căței. Fascinată de joaca mai multora, ai plecat după unul să îl apuci de coadă dar ai căzut în iarbă. Imediat, cățeii te-au înconjurat, dar tu nu te-ai speriat. Țineai mânuța întinsă și tot încercai să atingi pe unul din ei. Tati încremenise de teamă ca nu cumva unul să se repeadă la tine și să te muște. Nu s-a întâmplat și încet încet a intrat între ei, și te-a luat din mijlocul lor.

De fapt ție nu ți-era frică de nimic și așa voiam să rămână; mereu am crezut că frica nu există inițial în noi, când ne naștem, doar cei din jur ne-o creează și ne-o alimentează.

Nu ți-era teamă de înălțime, doreai sus, cât mai sus, pe șifonier iar de acolo te aruncai în brațe la Tati și râdeai. Când ai aflat prima dată de ”bau-bau”, nu de la noi, ți-am spus că nu există și sunt invenții, iar monstruleții sau balaurii din desenele animate nu te înspăimântau- te duceai și pupai ecranul televizorului și spuneai ,,Pup monștri”. Pentru tine nu erau urâți, știai doar că nu fac fapte bune, și că așa îi cheamă.

 Erai la vârsta la care nu știai diferența dintre bine și rău, dar percepeai reacția mea față de purtarea ta. Când eram sigură că urma să faci ceva rău, îți spuneam ,,Nu e voie! Nu, nu! Nu, nu!”, tu ridicai degețelul și repetai ,,Nu, nu! Nu, nu!” și renunțai să mai faci.

De un Paște, mama ți-a adus un ou de lemn, și ne-am chinuit o zi întreagă să ți-l confiscăm dar n-am putut. Când te vedeam cum dădeai în mobilă cu el, ca să se spargă, și de-acum te apropiai amenințător de televizor, ,,Nu, nu-ul” nostru a funcționat și am răsuflat ușurați.

Dar a venit și-o zi când nu a mai mers.

În casă, am ținut mereu vazele cu flori, jos, pe parchet. Așa îmi plăceau mai mult. Nu am schimbat locul obiectelor în casă după nașterea ta, nu mi se părea că asta e o soluție. Tu ai înțeles mereu dacă ți s-a explicat ceva, pe înțelesul tău și  adecvat vârstei.

Ai luat una din vaze în brațe, eu am crezut că vrei să-i muți locul, dar te-ai apropiat de mine și mi-au aruncat-o pe picior. Vaza s-a spart, eu nu am pățit nimic, dar tu te-ai speriat și ai început să plângi. Atunci cred că ai înțeles ce înseamnă durerea altuia din mimica feței mele, pentru că mă mângâiai.

Nu numai explicațiile date trebuiau să fie conform vârstei tale, și am învățat că e un timp propice pentru  a face sau a nu face ceva.

Te-am dus la un spectacol de circ când încă nu aveai doi ani. Nu ne-am gândit o secundă că ești prea mică sau că nu vei avea răbdare. Degeaba ți-am tot explicat ce se întâmpla în arenă, tu erai atrasă de fetița de 7-8 ani, din spatele nostru pe care o tot strigai ,,Fifița! Fifița!” adică fetița. În final am plecat pentru că nu aveai stare și deranjai și pe ceilalți.

Începeai să fii posesivă cu ceea ce îți plăcea și era al tău.

Îți cumpărasem o bluză cu guler pe gât, de culoare roz, și te admirai în oglindă, îmbrăcată cu ea. Seara la culcare nu ai vrut să o dezbraci, țineai strâns de ea și strigai într-una ,,B`uzica mea! B`uzica mea!” Am cedat și te-am lăsat să dormi în ea, convinși că dimineață te vom hotărî. Dar nu. Două zile la rând am pățit la fel. Tu țipai și țineai de ,,bluzică” și nu te puteam dezbrăca. În a treia seară eram hotărâți să o tăiem, în timp ce dormeai, dar ca prin minune, am reușit. Am avut grijă să nu o vezi o perioadă mai mare de timp.

Prin casă mergeai cu o păturică albă în brațe și nu o lăsai nici seara, la culcare.

Îți plăcea să te alinți, să te iau în brațe, să te înfășor în păturica ta, să te mângâi și să îți spun cuvinte dulci. Aveam o joacă a noastră: eu începeam cu: ,,Iubita mamii! Frumoasa mamii! Eu sunt albă ca zăpada, tu ești neagră ca ceaunul...”  și tu ripostai: ,,Ba nuu! Eu sunt albă ca zăpada!”. Apoi schimbam: ,,Tu ești albă că ceaunul!” și dădeai din cap bucuroasă la cuvântul ,,albă.” Nu îmi dau seama cum de făceai asocierea alb–frumos iar negru -nu, dar o făceai fără să te influențăm într-un fel.

 

                                                    rămâi aproape