Eu vreau să mă fac coforeză!

 

Când aveam treabă, te învârteai pe lângă mine ca un titirez, să-ți dau să faci și tu ceva, și până nu-ți găseam o ocupație, nu mă lăsai în pace. Când spălam  rufe îți dădeam și ție un lighean mic cu apă caldă și câteva batiste pentru a le spăla, și-ți spuneam: ,,mă ajuți foarte mult dacă le speli”. Așa am făcut într-o zi, când ți l-am dus în sufragerie. Nu aveam loc amândouă în baie.

Mi-am terminat treaba și am venit la tine să văd ce faci. Erai în mijlocul camerei, cu mâinile în șold și te uitai în jurul tău ca și cum căutai ceva. Lângă lighean erau ceasul deșteptător și telecomanda de la televizor. Ude. ,,Le-am spălat, măi! Erau murdare!”, mi-ai spus anticipând întrebarea din ochii mei. Am desfăcut telecomanda și ceasul, cât am putut, le-am pus pe balcon să se usuce și curios, au mers în continuare.

Am avut multe astfel de momente...Unele au fost din inițiativa ta, altele, din a noastră, dar am mers mereu pe ideea că fiecare să facă așa cum crede el că îi este mai bine.

Am cumpărat pentru tine o măsuță pentru pat, albă, care se plia, pe care îți puneam mâncarea atunci când te uitai la desene animate din pat. Și mie îmi place ca seara, când mă urc în pat să văd un film, să mănânc ceva, o fructă, un biscuit. Spun că savurez mai multe plăceri în același timp și nu mă simt deloc vinovată.

Nouă ne era bine, ție ți-era bine, și ai mâncat pe acea măsuță, nu numai cât ai fost la cămin ci toată școala generală și de câteva ori, mai mult ca să te alinți, și în liceu. Ai mai răsturnat măsuța sau ai făcut mizerie în pat, și noi am făcut-o. Curățam și gata. Nu era nimic grav.

Chiar dacă erai micuță, observam la tine că, pe zi ce trecea, erai mult mai atentă la cum te îmbrăcai sau cum arătai. Câteva remarci ale mele despre ce se asortează sau nu la un anumit lucru, au fost suficiente pentru a nu mai ieși din casă dacă nu te declarai mulțumită în fața oglinzii de cum erai îmbrăcată și obligatoriu asortată.

Aveai părul scurt, pe atunci, dar tot stăteai minute bune în fața oglinzii și ți-l aranjai.

La vârsta de un an și un pic, am făcut greșeala să ne luăm după cei din jur, și te-am tuns zero. Ni se spunea că așa ți se va îndesi părul. Te-am tuns, și țin minte că erai la Tati în brațe când te-ai văzut în oglindă, ți-ai pus mânuțele pe cap și ai zis ,,pă`, pă`” iar apoi ai atins părul lui. Observaseși că nu mai aveai păr. Ne-a părut rău, și nu am mai repetat greșeala. Și nici vorbă de îndesitul părului. Ți-a rămas la fel.

Îmi aduc aminte de prima ta vizită la coafor. Îți explicasem cum o doamnă îți va aranja părul frumos și elegant, iar aceste două cuvinte au fost suficiente pentru a-ți trezi interesul. Erai nerăbdătoare să ajungi în locul în care intrau ,,oamenii mari” și după felul cum ai privit în jur când ai intrat, se vedea că te simțeai importantă. Fiind micuță, ți s-a pus un scăunel mai mic pe scaunul mare, așa erai mai ridicată și te puteai privi în oglindă. Era exact ceea ce îți plăcea.

 Și cum părul tău era foarte greu de ,,stăpânit”, a durat cam mult, dar nu te-ai plâns. Înțelegeam din purtarea ta că erai mulțumită, altfel ai fi spus.

Acasă m-ai întrebat: ,,Cum o cheamă pe tanti care m-a tuns?” ” Sincer nu știu…Tanti coafeza!”, am zis și eu.  Chiar nu știam cum o chema. Ne oprisem la prima persoană care nu avea  nicio clientă, și nu am avut preferințe. Nu înțelegeam de ce era important pentru tine să știi cum o cheamă, dar următoarea ta frază m-a lămurit:

”Când voi fi mare, și eu vreau să mă fac coforeză!”- ai spus pe un ton hotărât.

,,Coafeză!”- te-am corectat. ,,Coafeză!”- ai spus și tu, ca și cum îmi făceai un favor, și era mai puțin important dacă era ,,coafeză” sau ”coforeză”.

Nu știu cât de departe era pentru tine ,,când voi fi mare” pentru că ai devenit din acea zi coafeza păpușilor tale- spălat, tuns și vopsit cu carioci.

Mult timp, favoritele tale au fost păpușile Barbie pentru că le puteai coafa, erau elegante și aveau mai multe seturi de îmbrăcăminte. Nu pierdeai nicio reclamă de la televizor cu ele. Puține jucării rămâneau intacte pentru mai mult timp. Nu le spărgeai, nu le stricai ci voiai să știi cum sunt făcute. Erai doar curioasă. Le desfăceai, bucată cu bucată, apoi le montai la loc sau făceai altele noi, după imaginația ta, îți priveai rezultatul și spuneai: ”Acum e mai frumoasă!”

 Apoi, le așezai una lângă alta și urmau acele momente de o inocență și puritate, cum numai un copil le poate produce- dădeai viață jucăriilor: vorbeai cu ele. Nu știai ce e o piesă de teatru, dar asta făceai în acele momente, jucai o piesa de teatru. Ce mă fascina la jocul tău era modul cum îți schimbai vocea în funcție de jucăria pe care o interpretai și-i dădeai emoție: dacă erai prințesă, vorbeai duios și lin, iar dacă erai un monstruleț sau vrăjitor, îți îngroșai vocea și tot corpul tău se încorda. Apoi urma cântatul, iar eu îmi spuneam ,,gata cu liniștea din casă”. Urma vacarmul.

Aveai mai multe jucării pian cu baterii, în formă de măr, pară, minge și le puneai să cânte independent, toate de-odată. Indiferent de anotimp, auzeam pe repeat melodia „jingle bells.” Cântau jucăriile, cântai și tu. Le mai luam bateriile, dar învățaseși să le iei de la alte jucării și le puneai la loc.

Furby avea un loc special în inima ta, nu pentru că era adus de Tati, ca majoritatea jucăriilor, ci pentru că era ca un mic monstruleț și ți se părea tare frumos. Eu îl vedeam urât, și când îți spuneam, mă contraziceai: „Ba nu! E frumos!” Furby se dădea peste cap, îți spunea că te iubește și îți dădea un pupic, iar tu îi răspundeai la fel.

Dar nu toate jucăriile ți-au plăcut.

Abia apăruse în magazine păpușa Chucky și Tati ți-a cumpărat-o. Nu ne-am gândit nicio clipă că te va înspăimânta, mai ales că nu știai povestea păpușii sau că e un film cu ea. Credeam că va fi pentru tine o nouă jucărie.

O găseam mereu întoarsă cu fața la geam, astfel încât păpușa era mereu cu spatele și tu nu îi vedeai fața. Tu nu făceai nimic la voia întâmplării, trebuia să fie un motiv de o așezai mereu așa. Te-am întrebat și mi-ai spus că te sperie. Am aruncat-o imediat.

 Îți plăceau jucăriile, dar nu doream să rămâi numai la joaca cu păpușile. Aveai în tine o dorință mare de a ști, a vedea, a înțelege.

Cărțile de colorat nu ți-au plăcut, te-au plictisit repede și am început să caut altceva. Așa ai început să înveți să faci liniuțe, să observi și să încercuiești, să găsești diferențe între figuri, să ne jucăm cu literele și cuvintele, să vorbești corect, când și cum trebuia.

Eu nu ți-am citit mult timp povești,  doar până pe la trei ani. Pe atunci spuneam că timpul e de vină, că aș vrea să am mai mult timp să o pot face. Așa gândeam atunci, și foloseam nu cea mai banală, ci cea mai proastă scuză posibilă. Ce mă oprea să nu am timp? Ce mă ținea să mă opresc, 10-20 de minute din vârtejul vieții, pentru clipe de nemaiîntâlnit? Acum știu, că doar eu!

Am compensat, spun eu, prin cumpărarea casetelor cu povești, tot ce găseam și ai ascultat toate poveștile copilăriei. Stăteai cuminte pe canapea în sufragerie, îți puneam o casetă audio, și nu te mișcai până nu se termina povestea. Apoi o discutam împreună: îți puneam întrebări și te lăsăm să o povestești, doream să știu ce  ți-a plăcut sau ce nu ți-a plăcut.

Vorbeam mult amândouă și mereu îți explicam ce nu înțelegeai, mereu ți-am răspuns la întrebări, dându-ți răspunsuri pentru vârsta ta, și niciodată nu te-am oprit cu expresii ca ”Ești prea mică! O să afli când vei fi mai mare!”. Pentru că o întrebare rămâne o întrebare, indiferent de vârsta pe care o ai atunci când o pui, iar dacă primești răspunsul mai târziu, și nu atunci când o ai, s-ar putea să fie prea târziu pentru a ști.

O anumită poveste am refuzat să ți-o mai citesc, atunci când o făceam. Nu îmi aduc aminte cum se numea, cred că ”Dana și cățelul” dar nu sunt sigură: era despre un cățeluș care pleacă de acasă, unde îi era cald și bine, rătăcește multe zile pe străzi, nemâncat, ud, murdar, alungat de oameni și de alți căței. Într-un final își reîntâlnește stăpâna- pe Dana, și toată lumea era fericită. De fiecare dată când ți-o citeam, plângeai.

Prima dată am înțeles, dar când ți-am citit-o a doua oară, ai făcut la fel, ai plâns chiar dacă știai sfârșitul. Apoi, nu înțelegeam de ce, seri la rând, voiai tot povestea asta să ți-o citesc.

Insistai, promiteai că nu mai plângi și cedam. Dar făceai la fel.

Am ajuns să ascund cartea, să nu o mai vezi și după un timp nu ai mai adus vorba de ea. 

Credem că ai uitat-o, dar peste ani aveam să constat că niciodată tu nu uitaseși povestea. 

                                                                         rămâi aproape