Fidele că sunt mai multe!

 

Eram hotărâtă ca din toamnă să mergi la cămin. Nu puteam sta acasă cu tine, și nici nu avea cine altcineva să stea. Găsisem o femeie să vină la noi acasă, dar era disponibilă doar pe vară. Deci pe termen lung, soluția era căminul cu program prelungit.

Trebuia mai întâi să te fac să renunți la adormitul pe picioare, la biberon și la suzetă și am făcut-o la toate trei de-o dată și nu pe rând.

Ai plâns mult după ele, și nu de puține ori ai adormit cu lacrimile pe obraz. Mă durea sufletul când te vedeam așa, mă simțeam vinovată și am rezistat cu greu la suspinele tale. Pentru a-mi ușura conștiința îmi spuneam că trebuie să o fac, că nu am încotro, că nu ar fi stat nimeni la cămin să te adoarmă legănată pe picioare.

Seara pentru ca tu să uiți de legănat de picioare, de biberon și suzetă, ți-am găsit o altă preocupare. Ți-am propus un joc: în fiecare seară să alegi o jucărie cu care să te joci ca mai apoi să o iei cu tine la culcare; dar în fiecare seară să fie alta și nu aceeași, pentru ca jucăriile să nu se supere că preferai vreuna mai mult.

Ți-a plăcut ideea, iar seara, principala ta grijă era ce jucărie să alegi. Așa am reușit, cât de cât să îți mai îndulcesc supărarea. Iar de atunci ai rămas cu obiceiul de a dormi cu o jucărie de pluș în brațe; și mare fiind, rar s-a întâmplat să nu o faci.

Am început să-ți vorbesc despre cămin, ca să ai o idee despre locul unde urma să mergi în toamnă, iar într-una din plimbările noastre am fost acolo. Te-au încântat locul de joacă din curte, doamnele și copiii, dar te-ai bosumflat când ai auzit că va trebui să dormi după-amiaza.

Știam sigur că te vei obișnui, nu asta era problema. Important era cum ți se va zice să o faci, iar acesta era un lucru de discutat și explicat doamnelor educatoare.

Observasem la tine, că atunci când altă persoană, în afară de mine, îți spunea să faci sau să nu faci ceva, sau mai bine zis îți impunea ceva, nu prea voiai. Iar dacă persoana respectivă mai și țipa la tine, gata, nu mai voiai să auzi de nimic. Refuzul era total.

Te uitai în acele momente la mine de parcă așteptai să intervin.

O făceam, dar în modul meu: îți ceream părerea: ,,Nu ar fi bine dacă… ?” , iar apoi îți explicam de ce ar trebui să faci lucrul acela, și ajungeam la rezultatul dorit.

Numai așa erai de acord. Întotdeauna înțelegeai dacă ți se cerea părerea și ți se explica.

Am încurajat acest comportament al tău și nu regret.

Nu am dat voie nimănui, nici măcar bunicilor, să te certe dacă greșeai cu ceva sau să te oblige să faci ceva dacă tu nu doreai. Le spuneam că de educația ta doar noi suntem răspunzători și nimeni altcineva. Am fost foarte categorică, iar tu știai că nu are voie nimeni să te certe pentru că eu îți spusesem asta. Nu ai profitat de acest lucru pentru a deveni răzgâiată sau necuviincioasă, doar știai că ești apărată în fața altora.

 Modul tău de a fi a trebuit să îl explic doamnelor educatoare: fire sensibilă dar care devine încăpățânată dacă se țipă la ea, în rest un copil normal, atâta timp cât totul i se explică.

Prima ta zi la cămin a fost așa cum ne așteptam să fie- tu nu ai vrut să rămâi și ai început să plângi iar eu, chiar dacă simțeam că te abandonam într-un loc străin, am plecat și te-am lăsat acolo. De față cu tine nu am arătat niciun pic de slăbiciune, de teamă că dacă aș fi făcut-o, sigur te luam acasă.

Așa a fost toată săptămâna- plângeai dimineața dar erai veselă când te luam, iar după 2 săptămâni déjà îți plăcea.

Le spusesem doamnelor că ești pretențioasă la mâncare, dar aflam că mâncai tot, de multe ori mai doreai o porție, iar dulciurile de la desert erau cele mai bune din lume. Ciorbița de acasă, de care altădată nu te mai săturai, acum nu mai era pe gustul tău.

Aveam un ritual al nostru- tot drumul spre casă, îmi povesteai ce ai făcut, ce ai învățat, ce ți-a plăcut sau nu ți-a plăcut și erai foarte serioasă când o făceai.

 Într-o zi te-am întrebat: "Ce ai mâncat azi?" Mi-ai spus  pe de rost meniul zilei, pe care eu îl știam deja, deoarece era afișat la intrarea în cămin, și astfel noi, părinții, știam de fiecare dată ce ați mâncat. Când ai ajuns la ciorbă, au început nemulțumirile: "Tu niciodată nu faci așa bună ciorbița!". "Măi Andreea, ia explică-mi și mie cum e ciorbița.", ți-am spus. Ai luat o figură de om serios, te-ai oprit din mers și mi-ai zis: "Păi, mă...este...așa, o zeamă rozie...cu niște morcovi și cartofi...și fidele.. " "Fidea"- te-am corectat. "Nu fatăăă ! Fidele că sunt mai multe!"

Am fost tentată să te corectez iar, dar am tăcut. Tocmai învățaseși la cămin mulțimea de obiecte- deosebirea dintre un element și mai multe elemente ale mulțimii. Te-aș fi derutat total dacă ți-aș fi spus de substantive defective de plural sau de singular.

Mi-am dat seama că aveai multă logică pentru vârsta ta în ceea ce spuneai, că era o logică a ta și mi-a plăcut că nu ai luat ca atare ce ți-am spus eu, ba ți-ai susținut ideea.

Cu trecerea anilor, modul ăsta al tău în care îți susțineai ideile și îmi cereai mereu să aduc argumente când ne contraziceam la o discuție oarecare, mi-a scos peri albi dar totodată să știi că mă făcea să fiu foarte mândră de tine și m-a făcut să doresc să țin pasul cu tine. Pentru că da, iar dacă nu ți-am spus niciodată, tu ai fost cea care ai ridicat ștacheta în casa noastră, noi doar te-am urmat.

 

                                                             rămâi aproape