Când ai avut prima ta serbare, eveniment mult așteptat de noi, agitația și nerăbdarea au atins cote maxime în familie și a redeșteptat în tine amintiri pe care le doream uitate.
Pentru serbare aveai nevoie de o păpușă iar Tati a dorit să ți-o trimită el una. Nu a fost inspirată alegerea- păpușa avea o suzetă, pe care dacă i-o luai din guriță, începea să plângă. Plângea păpușa, plângeai și tu.
Tot el ți-a cumpărat costumația pentru serbare. Nu puteam să-i răpesc această bucurie, și l-am lăsat să o facă. Știam de ce a vrut să le aleagă el: dorea să simți la prima ta serbare că e cu tine, știa că te vei uita în oglindă, așa cum făceai de fiecare dată când aveai un lucru nou, te vei admira și vei spune: ”Tati mi-a cumpărat-o!”
Așa ai și făcut: ai defilat prin casă cu păpușa în brațe și te opreai în fața oglinzii pentru a-ți admira costumașul nou. În picioare aveai pantofiori roșii, de lac, cu ”luci”. Tot ce ți se cumpăra, de îmbrăcat și de încălțat, trebuiau să fie cu „luci”-așa ziceai, adică să lucească, să fie din lac sau să aibă paiete sau mărgele. Dacă ceva nu era „cu luci”, nu îți plăcea, deci nu se cumpăra.
Înainte de serbare nu ai arătat pic de agitație sau nervozitate, dar când a început nu ai vrut să stai singură pe scenă și m-ai chemat lângă tine. Am venit și te-am luat în brațe. Așa am stat, toată serbarea cu tine, lângă scenă; plecai numai când aveai ceva de recitat sau de cântat, apoi reveneai de fiecare dată în brațele mele.
Momentul mult așteptat al serii, venirea lui Moș Crăciun nu ți-a produs mari emoții. Te-ai dus la el, ai așteptat cuminte să îți dea cadoul, ai spus „mulțumesc” și te-ai întors repede la mine. Nu te-ai uitat atunci la ce ai primit, doar când am ajuns acasă. Le-ai scos din plasă tacticos, una câte una - jucării, cărticică, dulciuri și apoi te-ai bucurat de fiecare.
Am înregistrat toată serbarea, așa cum de altfel ți-am filmat toate momentele importante până la 18 ani, iar Tati le vedea când venea acasă. Le vedea și le revedea cu lacrimi în ochi de fiecare dată.
În acele momente, îl lăsam singur, nu stăteam lângă el. Din când în când mă apropiam, îmi simțea prezența, și-l vedeam cum își ștergea ochii în grabă, nu pentru că se rușina să plângă, ci pentru a nu-mi arăta cât de greu îi era fără noi. Îl luam de mână și nu spuneam nimic iar tu ne ajutai să trecem peste moment- ziceai ceva, ori râdeai sau ne întrebai ceva, și ne concentram amândoi atenția asupra ta.
A venit întotdeauna acasă de sărbători, iar iarna, Crăciunul era cel care reunea. Bradul îl cumpăram pe ascuns, ca tu să nu îl vezi și îl duceam pe balcon. Noaptea îl băgam în casă, în sufragerie iar când te trezeai îți arătam surpriza Moșului. Îl împodobeați amândoi, iar tu nu te puteai hotărî care glob să fie pus primul, scoteai mai multe deodată și spuneai mereu același lucru: ”Ăsta!” Chiar dacă dura destul de mult, Tati îți făcea pe plac. De ce s-ar fi grăbit? Nu avea de ce.
Eu vă priveam din pragul ușii și nu interveneam. Aveam destulă treabă în bucătărie cu pregătirea mâncării, dar nu puteam să rezist să nu vă ,,spionez” puțin. Râsetele și glasurile voastre mă chemau.
Ne făceam obiceiurile noastre și renunțam la unele vechi. Nu mai puneam bomboanele în brad, ci la baza lui, într-un coșuleț, ca tu să ajungi la ele. Nu uitam ce se întâmplase cu un an în urmă. Ai vrut să iei o bomboană din brad, că acolo le puneam, dar când ai tras de una, bradul a căzut peste tine. Era unul de aproape 2 metri, iar imaginea zilei a fost: tu în funduleț, bradul peste tine iar printre crengi, globuri, instalații și beteală răsărea capul tău ”luci”.
Era amuzantă priveliștea, dar tu te-ai speriat.
Tot sub brad, și tot noaptea puneam cadourile iar când le găseai a doua zi, țipai și săreai în sus de bucurie. Toată ziua vorbeai numai despre cadourile tale și ale noastre, pentru că da, ne dădeam și noi între noi cadouri, ascunse în prealabil pe unde puteam prin casă, pentru a nu fi găsite de celălalt.
Și cum nu puteam lipsi de la magia Crăciunului în stradă, așteptam ca afară să se întunece, ne pregăteam și plecam. Cu greu te hotăram să te îmbraci mai gros, să ții fularul la guriță sau să îți iei mănușile. Nu-ți plăcea să ai prea multe pe tine, pe motiv că ,,sunt prea grele”.
Pe stradă erai fascinată de fiecare instalație și beculeț, te opreai la fiecare vitrină împodobită din drumul nostru și până nu admirai și nu te minunai de ce vedeai, nu plecai. Noi nu te grăbeam, ci așteptam să spui tu ,,gata!” și porneam mai departe. Mergeai în fața noastră ca un mic ursuleț, legănându-te când într-o parte, când în alta și te vedeam, dar mă făceam că nu, cum îți scoteai mănușile și-ți trăgeai fularul sub bărbie.
În parcul orașului erau amenajate diferite scene din povești, și încercai să ghicești personajele iar când nu reușeai te ajutam noi dacă știam. De unele nici nu auzisem dar bănuiam că sunt personaje din povești moderne și improvizam. În fața oglinzilor care deformează, niciunul din noi trei nu a rezistat tentației de a se mai strâmba puțin, de parcă nu era destul cât de caraghios cum ne arătau.
Mâncam celebra vată de zahăr pe băț și mărul glazurat și făceam nelipsita poză, din fiecare an, cu Moș Crăciun.
Era ceva ce se întâmpla o singură dată în an și te plimbam cu săniuța dacă aveam norocul să ningă. Urma apoi omul de zăpadă și bătaia cu bulgări.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu