1996-1997

 

Ți-a plăcut mereu să fii înconjurată de multă lume, în special de copii. Acolo unde îi vedeai, te duceai în mijlocul lor și îi întrebai pur și simplu: „Vrei să te joci cu mine?”, și te prezentai: „Pe mine mă cheamă Andreea. Pe tine cum te cheamă?” Nu aveai nevoie de mine să te introduc într-un grup de copii, o făceai singură, și indiferent de cât timp petreceai cu ei, mereu spuneai: „Mi-am făcut azi mulți prieteni!” Iar dacă în zilele următoare îi întâlneam din întâmplare, le făceai cu mâna în semn de salut și îmi explicai: „Este un/o prieten/ă de-a mea, din parc.”

Se întâmpla și să fii respinsă, și atunci veneai bosumflată la mine și spuneai: „Nu vor să se joace și cu mine! Nu știu de ce!” Îți vedeam dezamăgirea pe față, mă durea sufletul și-ți propuneam să facem ceva amândouă- să mâncăm o prăjitură sau să mergem în alt loc. Acceptai, dar vedeam că nu asta îți doreai, și-n timp ce ne depărtam de grupul de copii, îți tot întorceai capul spre  ei. Aveai privirea rănită.

Aș fi vrut să pot să te alin în acele momente, dar nu știam cum și nu doream nici să dau amploare întâmplării. Experimentai respingerea, și era nu numai pentru tine ceva dureros, ci și pentru mine. Am preferat să tac, dar nu am uitat reacția ta.

M-am folosit, nu de puține ori, de reacțiile tale din anumite împrejurări pentru ca tu să înțelegi singură cum e să te pui în pielea altei persoane.

Mi-aduc  minte, când, la o zi onomastică a ta, am invitat fără să te întreb, o fetiță. Nici prin gând nu mi-a trecut că te vei purta rece cu ea, iar când am prins un moment prielnic te-am întrebat de ce o faci. Mi-ai replicat: ”Nu am invitat-o eu! Tu ai făcut-o!”. Aveai perfectă dreptate, eu o invitasem, fără să te întreb, lucru pe care nu l-am mai repetat niciodată, dar tu făceai exact același lucru, care te durea când venea din partea altuia-respingeai.

Amândouă am avut de învățat atunci. Eu, să nu mai intervin, dacă nu am motive serioase, în lista de prieteni iar tu, să nu-i faci altuia ceea ce pe tine te durea.

Sau, când ai pișcat un copil, de braț, și nu înțelegeai de ce plângea, că doar l-ai strâns ,,nu prea tare”, și a trebuit să te ,,strâng” și eu, nu prea tare dar atât cât să strigi: ”Au, fată! Mă doare!”

Pe tine te durea și pe celălalt, nu.

Îmi dădeam seama că nu era răutate din partea ta, ci doar modul tău de comportare, uneori, era greșit.

Te uitai, în acea perioadă la desenele animate ”Viața cu Louie”, și înțelegeai destul de bine ce-ți explicam. Fiecare episod relata o pățanie a unui copil sau un fapt din viața de zi cu zi din care învățai mereu câte ceva.

Așa ai învățat că era important să știi care era adresa ta, cum se numește orașul tău și numele complet. Pe primele două, le-ai reținut foarte ușor, dar cu numele, am întâmpinat rezistență din partea ta- nu doreai să îl spui pe tot.

Îți explicam: ,,Pe tine te cheamă Andreea Georgiana Avramescu. Acum spune și tu, cum te cheamă?” Îmi răspundeai cu o față mirată: ,,Cum mă cheamă  pe mine!?”

Îți răspundeam eu ”Andreea Georgiana Avramescu” și o luam iar, de la capăt. Răspundeai când Andreea Avramescu când Georgiana Avramescu, niciodată numele complet.

În ziua aceea am abandonat.

În zilele următoare am continuat, dar am luat-o pe ocolite. Nu am mai insistat pe numele tău, ci te-am întrebat de colegii de la cămin, cum îi cheamă, că eu nu îmi aduc aminte. Mi-ai vorbit de un băiețel, Mihai, și am făcut remarca „Are un singur nume, nu ca tine două.” „Da, eu am două.” Nu am pierdut ocazia, și te-am întrebat- „Care sunt?”

„Andreea și Georgiana!” ai spus strigând la mine. Îți traduceam strigătul prin ,,Adică, tu nu știi!?”

Erai contrariată și se vedea din poziția pe care ai luat-o: te-ai oprit din ce făceai, ți-ai îndreptat corpul, și te-ai uitat fix în ochii mei. Aveai o mină foarte serioasă pe față. Începusem deja să mă obișnuiesc cu ea, și o numeam, mai în glumă mai în serios ,,fața de om mare”.

Dar eu doream să rămâi cât mai mult timp puiul meu mic și să nu crești prea repede.