Îți dădeam drumul din brațele mele și speram că vei reveni în ele ori de câte ori vei simți nevoia. O făceam cu teamă, dar o făceam pentru tine. Nu puteam să te țin închisă între patru pereți, numai pentru a avea eu liniște în suflet.
Ai început să ieși afară, să te joci în fața blocului.
Locuim într-o zonă centrală foarte aglomerată, lângă piața agro-alimentară și Hala orașului, iar în zilele de miercuri, vineri, sâmbăta și duminică e un calvar din cauza aglomerației. Când ne-am mutat ne-am bucurat pentru că urma să stăm în centru, dar cu timpul am văzut mai multe neajunsuri. Strada noastră e cu sens unic, iar dacă se întâmplă ca un șofer grăbit sau necunoscător al zonei să intre pe interzis, începe imediat un claxonat isteric, plus multe, multe apelative. De multe ori, vara, mă repezeam să închid geamul ca tu să nu auzi încă, tot vocabularul limbii române. Uneori reușeam, alteori nu. Niciodată nu m-ai întrebat ce însemnau acele cuvinte.
Când mă enervam, din varii motive, recunosc că îmi vărsam focul cu unu, două, depinde cât de mult mă supăram, cuvinte neortodoxe. Într-o zi, după o perorație de-a mea, ai venit la mine și mi-ai spus: ”Măi! Știi, am să te duc la un medic, și să-ți taie capul așa (cu mâinile arătai să îl taie în două) ca să îți scoată toate cuvintele astea, urâte, din cap!” Scuzele mele au trecut pe lângă tine. Ai plecat ca și cum nu aveai nevoie de ele. Tu doar mă anunțaseși ce doreai să faci.
Într-o laterală a blocului este o parcare, și acolo vă jucați, atunci când nu era plină de mașini sau pe bucățica mică, de un metru și ceva, numită trotuar. La aceste două zone se reducea spațiul vostru de joacă.
Inițial nu ți-am dat voie să pleci din fața geamurilor, unde te puteam vedea. Mă uitam după tine destul de des, iar când nu o făceam îți auzeam gurița și știam că totul e în regulă. Dacă nu te vedeam, te strigam. Și așa, încet încet ai ajuns să știi cum să te joci în siguranță afară, pe ce bucățică de trotuar să stai, când și cum să treci strada.
Am văzut generații întregi de copii care s-au jucat ca și voi, și nu am înțeles deloc adulții, ai căror copii crescuseră, de ce se arătau deranjați de glasurile și râsetele voastre: vă delimitau bucățica de trotuar pe care aveați sau nu voie să călcați, puneau sârmă ghimpată în jurul unui mic petec de grădiniță și apoi o dădeau cu vaselină pentru a fi siguri că veți păți ceva dacă vă apropiați de gărduț, dar nu luau niciodată poziție față de claxoanele și înjurăturile adulților.
Pentru mine sunt oameni mutilați sufletește, așa le spuneam, pentru că nu știu că cel mai frumos zgomot e glasul unui copil inocent care râde și țipă în același timp. Dacă încerc să mă pun în pielea lor, nu pot, așa cum nici ei nu se pot pune în pielea mea.
Nu spun că nu deranjați, ba deranjați, dar o făceați în orele în care era permisă gălăgia- dimineața până pe la 12-13, iar după-amiaza, după ora 17. Seara niciodată nu intrai în casă mai târziu de ora 20-21, și asta vara.
Într-o zi, m-am trezit cu sectoristul și încă o persoană la ușă, spunându-mi că vor să vorbească cu tine. Am crezut că au greșit adresa, dar nu, pe a noastră o căutau și în mod expres pe tine.
Aveau o reclamație de la o persoană care locuia la parterul blocului, și care se plângea de faptul că o deranjează gălăgia, a ta sau a mai multora, chiar nu știu și nici nu m-a interesat.
I-am întrebat dacă li s-a spus ce vârstă aveai tu, bineînțeles că nu știau, persoana respectivă fusese destul de vagă în privința asta, iar ei se așteptau să fii, cel puțin, adolescentă.
Când au aflat că nu împliniseși 5 ani, nu a mai fost nimic de discutat.
Ați continuat să vă jucați afară, în micuțul vostru spațiu, în felul vostru și ați devenit ,,gașca de la bloc”-cum aveați să vă spuneți. Erați creativi, învățați și inventați jocuri noi, iar de la păpușele și mașinuțe ați trecut, în scurt timp la cățăratul în copaci.
La colțul blocului era un agud, și veneai zilnic pătată pe lucruri și mânjită pe față și pe mâini de la mâncatul dudelor.
Într-o zi, ai venit acasă nu cu urme de agude pe față ci cu urma unei roți de bicicletă. Mi-ai spus foarte senină, când te-am întrebat ce s-a întâmplat, că te-a călcat o bicicletă: te jucai în nisip, stăteai ghemuită iar un băiat cu bicicleta s-a oprit exact în tine. Fiind micuță, nu te văzuse iar impactul, sigur nu fusese puternic, pentru că nu te durea. Era doar urma unei roți pe fața ta. Eram obișnuită să ai o urmă, o pată pe undeva, pe care nici nu trebuia să o văd pentru că știam sigur că o ai. Același lucru era valabil și pentru cămin- era suficient să îți privesc bluza și vedeam meniul pe ea.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu