Nu știai ce era frica iar vederea sângelui nu îți provoca teamă ci doar sentimentul că murdărește. Îmi aduc aminte că ai vrut odată un bănuț de plastic, lipit pe sticluța Denim-after a lui Tati. El a vrut să-ți facă pe plac și a încercat să-l scoată cu un briceag, dar vârful acestuia a alunecat și s-a tăiat la un deget. Tu, priveai mirată canapeaua pe care cursese sângele și tot spuneai: ,,Sângi pe canapeaua mea!”
Apoi ți-ai oprit privirea și la degetul lui, care, de atunci a rămas cu o mobilitate redusă.
Când te-ai mărit, și a venit vorba despre ce s-a întâmplat, ai spus: ,,Eu nu aveam minte, dar tu de ce te-ai luat după mine?”
De vreun an de zile făceai destul de des roșu în gât și aveai nasul înfundat.
Eram abonate la vizite lunare la medic, la scheme de imunizare cu pastile și vaccinuri, iar concluzia medicului, după o perioadă, a fost operația de scos polipii. Toată lumea spunea că e o operație ușoară, fără complicații și care nu durează mult.
Tu te-ai arătat foarte înțelegătoare și nu te-ai înspăimântat deloc când ai auzit de operație.
Urma să facem o internare de o zi, la spitalul județean, iar seara am fi fost acasă.
Ți-am explicat ce urma să ți facă și ai stat foarte cuminte. Chiar și când ți s-a făcut anestezia locală nu ai spus nimic. Apoi te-au dus în sala de operații unde noi am rămas în fața ușii. A fost o mare greșeală să stăm acolo și să te auzim cum plângeai și strigai: „Nu mă mai ține! Dă-mi drumul!” O făceai într-un mod în care nu te auzisem niciodată. Era disperare în totul tău. Am fi deschis ușa dar știam că nu se poate. Ne gândeam că e un mediu steril acolo, iar noi puteam face mai mult rău, dacă intram.
Era clar pentru noi că îți făceau ceva dureros, altfel nu ai fi reacționat așa.
Acasă am văzut urme pe gâtul tău: erai vânată ca și cum cineva te-ar fi strâns de gât.
Ne-ai povestit cum te-au așezat pe un scaun, te-au legat de mâini și de picioare, și cum te-au ținut de gât, ca să nu te miști- am tras noi concluzia. Ai văzut tot ce ți s-a făcut, și cel mai mult te-a speriat când ai văzut cum „țâșnește sângele din gură”.
Nu doream să facem în prezența ta comentarii cu ,,vai,vai,vai”, și de fapt nu am făcut de niciun fel. Doar te-am ascultat.
Era și mama mea de față, când ne povesteai și a râs înfundat. Te-ai oprit din povestit, ai privit-o foarte serioasă și i-ai spus: „De ce râzi, fată! Nu e de râs! Crezi că a fost ușor?!”
Nu ne-am dat seama, dar atunci ți s-a declanșat hemofobia- teama de sânge, injecții, leziuni, dar și medici. De tot ce înțepa.
A fost ultima dată când am apelat la sistemul de sănătate național.
Ai mai avut trei intervenții, dar în clinici private, două la Bacău și una la București.
Nu comentez actul medical, spun doar ce am făcut atunci: am dat pentru orice - anestezie, operație, asistente, și am avut parte de o traumă, cu are ai rămas toată viața.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu