În 1998 ți-ai luat la revedere de la cămin, colegi și doamne educatoare într-un mod festiv cu serbare, tort, dans, iar la sfârșitul căreia, noi, părinții, am primit caietele, planșele și toate desenele făcute de voi în acești ani. Era toată munca voastră acolo, și fiecare părinte abia aștepta să o privească.
Le-am primit și eu pe-ale tale, iar un caiet special, de română, era gol-goluț. Fiecare pagina era începută, se vedea că de doamna educatoare, cu câte un semn grafic (liniuță, punct, liniuță-punct, bastonaș, etc). Ar fi trebuit ca mai apoi, în pagină, să continui tu, dar nu ai făcut-o. Caietul de matematică, în schimb, era scris tot.
Am întrebat de ce e unul gol. Mi s-a spus că nu ai vrut să faci pe motiv că te plictisesc iar doamnele nu au insistat. În schimb ai desenat, ai lipit figuri și ai făcut felicitări.
Nu m-am mirat deloc de comportarea ta. Îți spuneam, și nu de puține ori, că ești un ,,catâr veritabil” când nu doreai să faci ceva. Te și vedeam cu mâinile încrucișate și cu bărbia îndesată în piept, dând din cap în semn că ,,nu”, că tu nu faci liniuțe.
Știai să scrii și să citești, dar liniuțele nu ți-au plăcut niciodată. Ai învățat să le faci, doar atât; dacă te puneam să mai faci câteva rânduri nu înțelegeai de ce trebuia să mai faci ceva ce știai.
Doamnele ți-au înțeles felul, vedeau ce poți să faci sau nu, și nu te-au obligat.
Nu aveai trei ani când ai pășit pentru prima dată pragul căminului, și dacă la început nu ai fost prea încântată, în timp a devenit plăcere și obișnuință, și nu ai fi lipsit nici în ruptul capului.
Au fost anii în care ți-ai dezvoltat capacitatea de a gândi, de a vorbi, de a socializa dar mai ales ți-ai făcut un program ordonat care ți-a devenit un mod de viață: venitul de la școală acasă, prânzul gătit de mine, dormitul după-amiază, jucatul, dar după ce mai întâi învățam ceva. Foarte multe ai învățat jucându-ne.
Îți spuneam: ,,Mă gândesc la un cuvânt, care începe cu ”a”, și zboară.” Te gândeai, aveai voie să îmi pui întrebări și puneai nu una, ci multe, până când îți dădeai seama și spuneai: ,,Știu! Avion!” Când puneai întrebări, îmi plăcea modul cum le formulai. Erau precise și la obiect.
Iar dacă se întâmpla să nu ghicești răspunsul, și-ți explicam ceea ce nu știai, mulțumirea mea era că, în acea zi, ai mai învățat ceva.
Apoi schimbam rolurile, îmi puneai tu o întrebare iar eu trebuia să ghicesc.
Așa, prin joacă ai învățat multe. Nu cred că a rămas obiect din casă care să nu participe la joaca noastră.
Apoi ușor din joacă am trecut la scris și citit, pas cu pas, literă cu literă. Am cumpărat orice caiet și carte care te puteau ajuta, iar în timpul săptămânii lucram pe ele. Mereu trebuia să-ți arăt ceva nou pentru a-ți capta atenția. Nu-ți plăcea să revii la ceva ce știai.
Tot timpul învățai ceva, fie că eram acasă sau la plimbare unde și un afiș de pe stradă ne ajuta în „joaca” noastră- te opreai în fața lui și încercai să descifrezi ce scria acolo, iar când reușeai îți spuneam: „Vezi ce ușor a fost!”. ”Da!”, era răspunsul tău mereu.
rămâi aproape
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu